Run, Andra, run! Adică aleargă, Andra, aleargă – parafrazând faimoasa replică din celebrul film “Forrest Gump”.
N-am fost niciodată o “alergătoriţă”, cum îmi place mie să spun. Din contră. Am fost copilul bucălat şi leneş care visa să inventeze într-o zi roboţelul care să-i aducă diverse din frigider şi cămară. Până într-o zi, când m-am cocoţat pe ceea ce lumea numeşte o bandă…
Să nu mă înţelegeţi greşit, mai călcasem pe bandă până atunci, mai alergasem pe piste de stadion, mă mai fâţâisem prin jurul blocurilor. Dar parcă atunci am păşit prima şi prima dată în lumea asta a alergatului. Nu ştiu de ce am simţit asta. După 10 minute limba parcă îmi atârna pe podea şi picioarele mai aveau puţin şi se frângeau ca scobitorile. M-am oprit ruşinată şi epuizată, însă când m-am calmat nu mai erau acelaşi om care eram cu 15 minute în urmă. Se întâmplase ceva. Mă îndrăgostisem iremediabil de alergat. Nici până astăzi nu ştiu cum s-a putut una ca asta…
Şi au urmat 12 minute alergate mai cu zvâc şi apoi 15, 20, până la 45 – atât pot pentru moment. E puţin, ştiu, dar îndrăgosteala de care vă spun s-a produs acum câteva luni abia. Visul meu este să reuşesc să alerg cu uşurinţă 10 kilometri, până de Crăciun, ş-apoi, cândva, să termin un maraton. Bine, măcar un semi-maraton (aproximativ 22 de kilometri).
Dar cred că cel mai important ţel este să nu treacă săptămână fără câteva ture care să-mi aducă zâmbetul larg pe buze, încrederea în “dacă vreau, pot”-ul meu şi sănătatea la cote ideale. Şi, recunosc, mai am un mini-ţel: ca atunci când închideţi revista, după ce citiţi acest articol, să spuneţi “Măi, chiar mi-a făcut poftă de alergat, fata asta, ar trebui să încerc măcar, cât de curând”.
Oricum, mi se pare oarecum amuzant ca eu, printre ultimii elevi la proba de rezistenţă din generală şi liceu, leneşa leneşelor care îşi inventa scutiri peste scutiri de la ora de sport, tocmai eu să vă îndemn să descoperiţi minunăţia alergatului. Numai pentru asta şi ar trebui să vă căutaţi deja pantofii sportivi. Şi după ce îi găsiţi, în timp ce vă pregătiţi şireturile, gândiţi-vă la următoarele sfaturi din partea unei începătoare şi mari iubitoare de jogging: nu decideţi niciodată dacă vă place sau nu alergatul după prima şedinţă (uneori nici după primele, gustul se prinde mai greu).
Veţi fi extenuaţi dacă nu sunteţi obişnuiţi cu efortul, veţi înţepeni în orele ce vin din cauza febrei musculare, veţi spune lucruri despre alergat pe care le veţi regreta mai târziu. Nu vă descurajaţi dacă nu reuşiţi să vă mişcaţi decât câteva minute – este firesc să fie aşa, nu aveţi deloc ceea ce se cheamă antrenament, însă exact cum sunteţi acum neplăcut surprinşi că nu aveţi cine ştie ce performanţe, aşa de rapid veţi fi impresionaţi de puterea pe care o veţi căpăta dacă vă ţineţi de treabă, adică de traseu.
Nu încercaţi să copiaţi sau să depăşiţi pe nimeni din prima tură – primele alergări sunt de obişnuire a corpului cu acest exerciţiu solicitant pentru el, nu navigaţi pe internet ca să vă alegeţi timpul optim de alergare sau viteza ideală, veţi avea suficient timp pentru asta, acum încercaţi să vă cunoaşteţi ritmul.
Dacă v-aţi pus în gând să slăbiţi, ştiu exact ce întrebare vă macină aşa că o să vă spun direct: între 600 şi 800 de calorii ardem într-o oră de alergat, în funcţie de greutate, viteză, pantă. Un meniu de fast-food are mai mult, aşa că sunt convinsă că veţi începe să priviţi altfel lucrurile. Inima iese cea mai câştigată din toată povestea cu alergatul.
Cu fiecare sută de metri în plus pe care o alergăm, cu fiecare 5 minute care se adaugă la timpul nostru obişnuit de jogging, inima devine tot mai puternică. Se spune că alergatul este duşmanul numărul 1 al burţii – nici abdomenele nu i-ar face atât de mult “rău” cum îi face alergatul. Apoi, în ciuda tuturor miturilor potrivit cărora joggingul dăunează articulaţiilor, doctorii subliniază că, din contră, le ajută.
Previne, de asemenea, osteoporoza. Studiile arată cât se poate de clar că alergătorii au un risc mai scăzut de boli cardiovasculare, infarct şi diabet. Riscurile de cancer (în special de colon, sân, endometru şi plămâni) sunt şi ele mai mici. Alergatul scade presiunea sangvină, creşte nivelul de colesterol bun şi ajută imunitatea să lupte cu răceli şi cu alte virusuri. Nici sănătatea ochilor nu e scăpată din vedere – alergatul reduce riscul de cataractă şi degenerare maculară.
Longevitatea ar fi şi ea un câştig. Aveţi grijă să respectaţi nişte reguli de bună înţelegere cu joggingul: luaţi-vă pantofi speciali pentru alergat dacă vă angajaţi să-l practaţi des, încercaţi să faceţi mai multe ture în aer liber decât pe bandă (deşi din cauza maidanezilor, România nu e o ţară tocmai prietenoasă cu alergătorii) şi mâncaţi alimente care să vă ajute, nu să vă încurce în acest program sportiv – migdale, ouă, cereale integrale, fasole uscată, salate, somon, pâine integrală, legume, pui, iaurt degresat.
Alergatul te face mai încrezător, mai rezistent şi da, mai fericit. Pe mine una m-a făcut. E antrenamentul în care sunt doar eu cu mine – fără antrenori, fără indicaţii – şi în care caut mereu să mă depăşesc. Şi dacă pot asta, parcă pot orice. Ştiu prieteni buni care îl folosesc pe post de eliberator garantat de stres şi profită de fiecare secundă din cursă ca să îşi facă ordine în gânduri, să vină cu idei noi sau cu soluţii pe care le căutau de ani.
Pe scurt, glumesc ei, în loc să plătim o psihoterapie, alergăm. Joggingul te face dependent, în sensul bun al cuvântului. Endorfinele (hormonii fericirii) eliberate după un astfel de antrenament ne dau o stare de bine pe care o vom căuta iar şi iar, şi iar. Şi, credeţi-mă, am mâncat cofetării întregi, aproape că am primit de la Cartea Recordurilor titlul de cea mai mare gurmandă din lume, nimic, absolut nimic nu se compară cu dulcea senzaţie a unor kilometri alergaţi cu drag şi spor. Pe locuri, fiţi gata…