Secretele dietei Nicio-dietă (chiar funcţionează!)

Dacă aş avea câte un bănuţ pentru fiecare sfat dietetic prost pe care l-am primit în ultimii 15 ani, acum aş fi bogătaşă, m-aş răsfăţa cu soare plus cocktail cu ananas şi nu v-aş mai scrie aceste veşti senzaţionale.
 
Dar pentru că nu m-am gândit să îi taxez pe toţi cei care mi-au vândut gogoşi despre diverse cure de slăbire (cum sună asta…), ci, mai degrabă, am crezut orbeşte în toate gogomăniile lor şi le-am testat pe biata mea pielicică, n-am acum nici avere, nici siluetă.

Ia, opriţi-vă puţintel şi gândiţi-vă câte sfaturi proaste de dietă aţi urmat, câte teorii alimentare aţi testat cu un răsunător eşec, câte speranţe nu v-aţi făcut că poate regimul de la Cutăreasca – al 189-lea încercat – o să funcţioneze, în sfârşit.

Şi pariez că nu sunteţi deloc, dar deloc mulţumiţi. Pentru că, aşa suntem noi, oamenii – am vrea să ne înfruptăm şi să ne subţiem, am dori să primim vestea că s-a inventat pilula care ne slăbeşte chiar în timp ce stăm în faţa televizorului pentru a 15-a oră consecutivă, înfulecând găletuşe de îngheţată, am vrea să nu facem nimic, dar să avem totul în materie de talie.

Recomandări

Dieta Rihanna sau dieta celor “5 factori” – vezi în ce constă!

Dieta de supermarket: slăbeşte uşor cu ce ai în frigider!

Şi dacă v-aş spune că, de fapt, nu trebuie să strângem atât de tare din dinţi dacă vrem să slăbim? Nu m-aţi crede, nu? Aţi zice că parcă vă vorbesc din reclamele acelea mincinoase cu „mănâncă oricât, slăbeşte numaidecât”, că este absolut exclus să am dreptate, că sunt o visătoare şi că mai devreme sau mai târziu o să îmi intre şi mie în cap că numai cu ceaiuri şi calorii calculate la virgulă poate obţine omul mărimea S.

Nu-i nimic, puteţi comenta cum doriţi. Eu ştiu că într-un final îmi veţi îmbrăţişa teoria. Care, de fapt, nu e a mea. Vă spun imediat povestea ei.  

Dietele – complet greşite, caloriile – deloc de luat în seamă

Mărturisesc că am aflat abia de curând de Dieta Nicio-dietă, cum îmi place să îi spun. Într-un articol pe care l-am publicat pe blogul meu, www.pofticioasa.ro, o cititoare m-a îndemnat să ascult 
CD-urile unui anume Paul McKenna. Era convinsă că domnul acesta mă va ajuta să trec cu bine peste episoade de mâncat emoţional.

Chiar a doua zi l-am Google-it pe individ şi, mi-am comandat, pentru că era ofertă bună, cartea lui pe probleme de nutriţie plus CD-ul de care îmi vorbea tânăra. Am dat gata volumul dintr-o înghiţitură, am simţit că nu mi-a ajuns nici pe o măsea (întocmai ca o prăjitură bună), mai voiam să-i citesc învăţăturile, simţeam că nu m-am săturat şi nici n-am cum să mă satur vreodată de vorbele acestui om.

Vă spun pe scurt crezurile lui: ideea de dietă este o mare, chiar imensă prostie. Corpul nostru nu este proiectat să funcţioneze pe vremuri de dietă – dacă îl înfometăm şi îi porţionăm totul, fără să îl hrănim cu ce vrea şi când vrea, îi stricăm bunul şi sfântul echilibru şi îl facem să depună cam tot ce apucă, de spaima perioadelor de înfometare. De asta nu ne e niciodată bine cu regimurile, de asta nu o să funcţioneze în veci nimic din ce nu ascultă ritmul şi nevoile organismului.

Şi atunci domnul McKenna ne sfătuieşte să ştergem cu buretele tot ce ştim (adică mai nimic) despre diete, calorii şi meniuri cântărite şi bătute în cuie. Ne dă, în schimb, 4 reguli care mi se par mai mult decât de bun simţ şi care, vă spun cu mâna pe inimă sau, dacă vreţi, cu mâna pe burta micşorată, că mi-au schimbat radical stilul de alimentaţie şi modul de a privi lupta cu kilogramele.

1. Mănâncă numai şi numai atunci când îţi este cu adevărat foame. 
2. Mănâncă doar ce vrei. 3. Mănâncă încet, mestecă pe îndelete, conştientizează tot acest proces. 4. Mănâncă până în clipa în care începi să te simţi sătul, nu aştepta senzaţia de plin, cu atât mai puţin senzaţia de „mai am puţin şi crăp”.

Când le-am citit, nu m-au convins pe deplin. M-am gândit că îmi va fi foame tot timpul, că voi vrea să mănânc numai dulciuri şi prăjeli, că nu o să-mi ardă să închid televizorul sau Facebookul ca să savurez o masă ca la carte, că nu-mi va veni să mă opresc aşa din mâncat doar pentru că mă sfătuieşte un doctor britanic, până la urmă tot cu nasturele desfăcut te ridici mai mulţumit de pe scaun.

Dar, Doamne, cât 
m-am înşelat! Omul tot repetă în cărţulie că singura şansă pe care o avem să ne echilibrăm greutatea este să ne ascultăm cu adevărat corpul – ce cere, când cere, cât cere. Nu ştiu de ce primul meu impuls a fost să cred că organismul meu e un nătăfleţ atât de sedat cu savarine şi cartofi prăjiţi încât nu o să mai ştie mititelul (mă rog, măricelul) ce anume îi face bine şi în ce cantităţi.

Surpriza surprizelor din Surprizenia

I-am dat o şansă acestui domn chiar din clipa în care am terminat lectura. Pentru că îşi încheia pledoaria cu „ce aveţi de pierdut? Aţi încercat atâtea, de ce nu mi-aţi da şi mie o şansă, mai ales că nu vă cer să mâncaţi meniuri bătute în cuie şi calculate la gramaj?”. Îmi amintesc că era deja ora cinei, dar pentru că nu simţeam încă foame, iar prima dintre regulile abia învăţate cerea îndeplinirea acestei condiţii, am amânat totul cu încă o oră şi jumătate.

Pregătisem în mintea mea o salată, dar m-am întrebat sincer ce aş mânca, ce mi-aş dori realmente să am în farfurie. Aşa au apărut în ea un peşte perpelit pe grătar şi nişte sparanghel după o reţetă pe care o găsisem de vreo 17 zile pe internet, dar pe care n-am apucat niciodată să o încerc pentru că înfulecam mai mult din obişnuinţă decât din dorinţă, numai şi numai mâncăruri rele.

Practicând o altă regulă, mi-am aşezat furculiţa jos după aproape fiecare îmbucătură şi am savurat-o în tihnă. Iar când au apărut cele dintâi semne de săturare, am spus gata, deşi parcă peştele acela şmecher îmi făcea cu ochiul să mai iau o îmbucătură şi încă una şi încă una. N-a avut succes. Şi tare bine m-am simţit ducându-mă la somn uşurică, întocmai ca un fulg. În zori, m-am întrebat cât am putut de sincer ce mi-aş dori să mănânc.

Nu clătite, nu ouă prăjite, nu plăcinte. Am vrut fructe. Şi tot aşa câteva săptămâni în care am învăţat să-mi cunosc bine de tot corpul –  am realizat că dacă îl eliberez de toate hăţurile unei diete, nu o 
să-mi ceară ca disperatul fast-food şi dulceaţă, ci o să ştie exact de ce anume are nevoie.

Am mai descoperit că mă satur mult mai repede decât credeam şi că din porţiile pe care le mâncam pe vremea când nu îmi ascultam corpul (chiar şi porţiile din diete) erau de 2 sau chiar de 3 ori mai mari decât ce avea el nevoie. Am aflat şi că poftesc diverse chestiuni mai îngrăşătoare (vezi chipsuri, un burger cam la 2 săptămâni, vin roşu) şi că dacă le consum atunci când le vreau şi nu cu nemiluita, ci doar cât să îmi astâmpăr foamea şi pofta, nu se întâmplă nici o crimă pentru talie.

Dar, poate, cel mai important, am început să mă simt puternică şi în control după o lungă perioadă în care am crezut că am nevoie de cineva să îmi dicteze câte grame de alimente am permisiunea să mănânc şi din care anume. Aiurea! N-am nevoie de aşa ceva, am nevoie să cred în instinctele organismului meu şi să îl las să orchestreze el toată povestea greutăţii mele.

Despre şirul îndoielilor şi arzătoarea întrebare „cât ai slăbit?”

„Nu cred că funcţionează aşa ceva”, „Chiar slăbeşti aşa, n-ai cum…!”, „Mi-e frică să încerc asta”, „Mă îndoiesc că toată teoria asta poate înlocui cu brio o dietă”, „Dacă o să-mi ceară organismul numai ciocolată şi n-o să simt niciodată că mă satur”. Sunt doar câteva dintre cuvintele scrise de cititorii blogului meu, imediat după ce le-am spus, pe scurt, cei 4 paşi magnifici ai Dietei Inexistente.

Şi toate reacţiile sunt perfect de înţeles – e greu ca după ce ai gândit ani întregi în termeni de restricţii dacă vrei slăbit, să crezi că, de fapt, soluţia e mult mai simplă şi e în tine, adică singurul care te poate ajuta şi ghida e organismul tău. Sunt şi câteva adevăruri care nu vă vor încânta. Unul este că slăbitul nu merge atât de repede ca într-o dietă organizată, dar, care, să ne amintim, se întoarce mereu împotriva noastră.

Ca să vă faceţi o idee, un kilogram se duce în cel puţin 2 săptămâni, pe când, când mă jucam periculos de-a dietele pierdeam cam unul pe săptămână. Oricum, McKenna acesta ne spune să mai uităm de obsesia kilogramelor şi să ne concentrăm cumva mai mult pe pacea pe care trebuie să o facem cu mâncarea. Omul chiar recomandă călduros ca 2 săptămâni după ce intrăm în hora asta în care ne invită să NU ne cântărim.

Eu n-am rezistat decât până în dimineaţa zilei numărul 3. Acum încerc să mă mai eliberez de demonul acesta al cântăritului. Un alt posibil minus este că având atâta libertate, apare şi un parşiv risc de a cădea în păcat. Şi se va şi întâmpla asta, ne pune în gardă chiar autorul, de pe la primele capitole.

Dar veţi fi uimiţi de dorinţa organismului de a se întoarce la bunele obiceiuri culinare, la moderaţie şi la splendidul sentiment că trupul slăbeşte fără frustrare. Lipsa aceasta a frustrării este nemaipomenită. Apoi, poate o să mai simţiţi că nu vi se potriveşte atunci când vă pomeniţi înconjuraţi de oameni ronţăitori şi pofticioşi care vă fac să regretaţi că nu simţiţi foamea şi, automat, că nu vi se pare că vă integraţi.

O să vă gândiţi că măcar un regim vă permitea gustări oricând şi puteaţi să mestecaţi un fruct cam fără gust, dar măcar făceaţi front comun cu lumea. Prostii. Dacă organismul nu vă transmite semnale de foame şi voi totuşi îl „serviţi” cu ceva, apăi fiţi convinşi că tot ce îi daţi depune, nu consumă. Că săracul n-a cerut.

Dieta Inexistentă are mulţi susţinători

Eu am auzit-o de la McKenna întâia oară, dar apoi am început să mă documentez pe tema ei şi i-am găsit propovăduitori numeroşi şi înfocaţi. Întreaga teorie, cu tot cu cei 4 paşi, este susţinută şi de Evelyn Tribole, o nutriţionistă din SUA, fostă alergătoare de performanţă, care a lucrat o bună bucată de vreme cu vedetele de la Columbia Pictures, încercând să le slăbească.

Reuşea, dar apoi le vedea din nou rotunjindu-se, aşa că s-a apucat să studieze procesul psihologic din spatele slăbitului. Şi a ajuns la concluzia că omul trebuie lăsat singur să recunoască senzaţia de foame, să mănânce numai în această situaţie şi să se oprească atunci când primeşte semnale de saţietate. Şi aşa a ajuns această doamnă să predice mâncatul intuitiv, pentru că până la urmă despre el e vorba.

Acum, citeam un interviu pe care l-a dat pentru eatingwell.com, este din cale afară de mândră de pacienţii ei care făcuseră o fixaţie pentru cartofii prăjiţi – ştiindu-i îngrăşători şi interzişi – şi care acum, când mănâncă după noile şi simplele reguli, îi consumă mult mai rar şi recunosc că, de fapt, nici măcar nu sunt aşa de buni. Oricum, o simplă căutare pe internet o să vă introducă în lumea teoriei dietei mănâncă-ce-vrei-când-vrei.

Citiţi, cântăriţi, comparaţi, încercaţi – trebuie să vedeţi cum vă simţiţi cu stilul acesta alimentar şi ce sentimente trezeşte în voi. Începutul va fi ciudăţel – vă veţi simţi ca bebeluşii lăsaţi să meargă singuri după primii paşi, vă veţi panica de faptul că totul e în mâinile şi în intuiţia voastră, vă veţi şoca de-a dreptul când veţi realiza cât de simplu putea să fie totul şi cât de înălţător.

Testaţi, vă rog, o săptămână, două ce v-am spus şi dacă vă împrieteniţi cu învăţăturile, contactaţi-mă să-mi faceţi cinste cu o masă. Cu condiţiile: să ne fie foame, să comandăm exact ce dorim (să nu vă miraţi dacă poftesc crudităţi), să ne bucurăm pe îndelete de masă (deci aşteptaţi-vă să dureze ceva) şi să punem furculiţele jos când simţim că ne-a ajuns, nu când simţim că ne moare nasturele de la blugi. Ce spuneţi? Cum o să ne recunoaştem la ceasul întâlnirii? Uitaţi-vă după o slăbuţă zâmbăreaţă!

Hipnoza şi subţiatul

Domnul de care v-am povestit, Paul McKenna, mi-a fost recomandat în primul rând pentru CD-urile lui „hipnotizante” care ar ajuta oamenii să îşi normalizeze relaţia cu mâncarea. Volumul său intitulat „I can make you THIN” – „Eu pot să te slăbesc” mi-a venit la pachet cu un astfel de CD.

Durează cam 25 de minute şi recomandarea este să îl asculţi zi de zi, 2 săptămâni. Mie personal nu prea mi-a plăcut, m-a cam adormit şi m-a făcut să mă uit din 
5 în 5 minute la ceas să văd când se termină. Pe când la carte, când s-a apropiat de final parcă îmi venea să plâng de ciudă. Dar îi puteţi da o şansă, doar suntem diferiţi.

A nu se confunda!

Această „dietă non-dietă” despre care am vorbit aici nu este sinonimă cu liber la mâncare în stilul cât poţi duce. Nu va fi o floare pe care v-o puneţi la ureche şi gata. Dacă v-aţi solicitat organismul cu numeroase cure de slăbire de-a lungul anilor, o să fie destul de greu până când îi veţi putea asculta şi înţelege mesajele. Dar şi când se va întâmpla asta, veţi experimenta un sentiment unic. Nu vă vorbesc din cărţi, ci din încercările mele.