Persoanele sănătoase au o bună relaţie cu propriul corp. Îl percep ca intact, inviolabil, armonios. Este o sursă care alimentează forţa psihică a fiecăruia. Ideea de moarte, boală sau invaliditate sunt aproape absurde la oamenii sănătoşi şi de aceea îi preocupă foarte puţin.
Intervenţiile chirurgicale majore pot modifica această stare. Orice strategii de management ale stresului sunt utilizate, nu poţi fi „suficient pregătit” să faci faţă vulnerabilităţii, pierderii, incapacităţii, momentelor în care te simţi penibil şi nu în ultimul rând fricii, chiar dacă în cel mai bun caz sunt doar temporare şi nu au urmări pe termen lung.
În cazul intervenţiilor urgente, când se poate întâmpla că pacientul să nu fie conştient în momentul deciziei de a fi operat, efortul de adaptare la noua situaţie poate fi copleşitoare. Este posibilă o stare de activare crescută, cu insomnii severe, nelinişte accentuată, reacţii necontrolate.
Alteori se întâlneşte o stare de imobilitate, în care persoana reacţionează slab la stimuli, comunică puţin şi are o atitudine cumva absentă, de parcă nu ar înţelege pe deplin situaţia în care se află (se spune că este în stare de şoc).
Pentru operaţiile programate din timp, pe măsură ce se apropie data intervenţiei persoanele intră într-o stare de surescitare susţinută (adrenalina îşi spune cuvântul). Mulţi se protejează emoţional minimalizând semnificaţia evenimentului şi proiectându-se în viitor într-un moment în care recuperarea lor postoperatorie deja s-a încheiat.
Estimarea de către pacient a rezultatului unei operaţii este strâns legată de severitatea bolii somatice. Optimismul nu poate fi acelaşi în cazul unei apendicite ca în cazul unei tumori.
Orice fel de operaţie majoră este totuşi o situaţie extremă, în care resursele de adaptare ale pacientului sunt intens solicitate. Toate reacţiile emoţionale sunt posibile „la cald”” şi nu trebuie privite neapărat ca simptome ale unei patologii psihice.
În mod firesc, aceste preocupări cu tentă obsesională dispar de obicei odată cu vindecarea leziunilor.
Alte cauze: complicaţiile acute, sechelele, durata procesului de recuperare, tulburări psihice preexistente. Un diagnostic preoperator de tulburare anxioasă sau depresivă este un predictor important pentru depresia postoperatorie.
Depresia este o problemă reală în cazurile în care este nevoie de recuperare, întrucât disponibilitatea pacientului pentru efortul respectiv scade şi chiar se ajunge la abandon.
Simpla trecere a timpului este asociată cu remisiunea acestor simptome depresive postoperatorii. O minimă medicaţie antidepresivă pentru circa şase luni poate fi binevenită.
În cazul unei patologii psihiatrice asociate lucrurile tind să fie ceva mai complicate, uneori fiind necesară revizuirea temporară a medicaţiei psihotrope.
Există tendinţa ca unii pacienţi să anticipeze multe aspecte ale perioadei internării şi astfel se pregătesc pentru ce ar putea să urmeze. Cel mai adesea nu este luată în calcul suferinţa celorlalţi pacienţi din salon, restul secţiei, terapia intensivă. Cu siguranţă vor vedea cazuri mai grave dar şi mai uşoare decât al lor, poate chiar pacienţi care decedează. Aceste lucruri pot să aibă un ecou chiar mai important decât propria stare de sănătate.
Un alt aspect este atitudinea întregului personal (şi care nu mai este un secret pentru nimeni). Apare tendinţa de a considera orice reacţie a medicilor şi nu numai ca fiind în strânsă legătură cu evoluţia problemei de sănătate: o atitudine pozitivă crescând optimismul pacientului, iar una rece sau ostilă făcându-l să creadă că ceva merge prost.
Dacă la toate se mai adaugă şi comunicarea în general laconică, în care contactul vizual cu pacientul este deficitar sau absent, anxietatea poate creşte semnificativ.
Cu cât discrepanţa între situaţia anticipată este mai mare, cu atât dificultăţile emoţionale tind să fie mai importante. Şi invers.
După externare, toată lumea vrea să ia distanţă de perioada spitalizării şi să nu-şi mai amintească ce s-a întâmplat. Unii reuşesc, alţii se închid în ei şi se consumă, iar unele persoane îi sufocă pe cei din jur, repovestind la nesfârşit ce au trăit. Fiecare încearcă să se vindece cum poate şi de rănile emoţionale, nu doar să se recupereze medical.
Asistenţa psihologică specializată este oricând utilă, atât înainte cât şi după intervenţia chirurgicală.
Cunoaşterea realităţii psihice a unei persoane înainte de spitalizare oferă un termen de comparaţie foarte important, crescând şansele că psihoterapia să aibă succes şi eventual scăzând durată acesteia.
Un aspect care merită urmărit este şi schimbarea valorilor/priorităţilor din viaţa persoanei. Cei mai mulţi învaţă din aceste experienţe şi se poate observa tendinţa de a face schimbări deloc neglijabile şi în alte sectoare ale existenţei lor, în conduita alimentară, în relaţiile personale şi de serviciu sau în stilul de viaţă.
Autor: Dr. Ungureanu Corneliu, psihiatru, psihoterapeut