Pancreatita cronică reprezintă inflamaţia prelungită a pancreasului, care conduce la deteriorarea ireversibilă a structurii şi funcţiilor pancreatice.
În Statele Unite, cea mai frecventă cauză de pancreatită cronică este abuzul de alcool. Alte cauze includ predispoziţia ereditară şi obstrucţia ductului pancreatic determinată de îngustarea acestuia sau de cancerul de pancreas.
Rareori, o criză de pancreatită acută face ca ductul pancreatic să devină atât de îngust încât boala evoluează spre pancreatita cronică. În multe cazuri, cauza pancreatitei cronice este însă necunoscută. În ţările tropicale (cum ar fi India, Indonezia şi Nigeria), pancreatita cronică de cauză necunoscută este întâlnită frecvent la copii şi la adulţii tineri.
Simptomele pancreatitei cronice pot fi identice cu cele ale pancreatitei acute, iar de obicei se încadrează în două tablouri clinice.
Pe măsură ce cantitatea de enzime digestive secretată se reduce, substanţele nutritive sunt absorbite insuficient (cu apariţia unei boli numită malabsorbţie), iar pacienţii elimină materii fecale în cantitate mare şi cu miros neplăcut, neobişnuit.
Absorbţia inadecvată a substanţelor nutritive conduce şi la scădere ponderală. În final pot fi distruse şi celulele pancreatice care secretă insulină, astfel încât treptat se instalează diabetul.
Medicul suspectează prezenţa pancreatitei cronice pe baza simptomelor sau a istoricului de crize de pancreatită acută. Analizele sanguine sunt mai puţin utile pentru diagnosticarea pancreatitei cronice în comparaţie cu pancreatita acută, însă pot arăta creşterea concentraţiei de amilază şi lipază. De asemenea, se pot folosi pentru a se monitoriza concentraţia sanguină a glucozei, care poate fi crescută.
Alte teste, cum ar fi radiografiile, ecografiile şi tomografia computerizată (CT), nu se efectuează de rutină la persoanele cu pancreatită cronică. Însă radiografiile şi ecografia abdominale pot arăta prezenţa calculilor în pancreas.
Persoanele cu pancreatită cronică au risc crescut de cancer pancreatic. Agravarea simptomelor, în special îngustarea ductului pancreatic, conduce la ridicarea suspiciunii de cancer. În aceste situaţii medicul recomandă efectuarea unei ecografii, tomografii computerizate sau endoscopii.
Tratamentul crizelor repetate de pancreatită cronică este similar cu cel al pancreatitei acute. În timpul crizei, pacienţii trebuie neapărat să evite ingestia de alcool. De asemenea, evitarea tuturor alimentelor şi administrarea de lichide numai intravenos sunt măsuri care pun pancreasul şi intestinul în repaus şi ameliorează durerea.
În plus, uneori este necesară administrarea de analgezice opioide pentru ameliorarea durerii.
Ulterior, consumul a patru sau cinci mese pe zi, cu alimente sărate în grăsimi şi proteine bogate în carbohidraţi, poate reduce frecvenţa şi intensitatea acutizărilor bolii.
Dacă durerea este persistentă, medicul evaluează pacientul pentru a identifica eventualele complicaţii, cum ar fi prezenţa unei mase inflamatorii la nivelul capului pancreasului sau formarea unui psudochist (o colecţie de enzime pancreatice, lichid şi resturi tisulare, care seamănă cu un chist , însă nu prezintă peretele caracteristic chisturilor obişnuite).
Existenţa unei mase inflamatorii poate impune intervenţia chirurgicală; pseudochistul pancreatic care produce durere pe măsură ce se măreşte trebuie drenat.
Dacă pacientul are durere continuă şi nu prezintă complicaţii, medicul injectează în nervii pancreasului o combinaţie de lidocaină şi corticosteroizi, astfel încât blochează impulsurile nervoase pentru durere şi le împiedică să ajungă la creier.
Dacă această procedură nu dă rezultate, se poate interveni chirurgical. De exemplu, dacă ductul pancreatic este dilatat, crearea unui bypass între pancreas şi intestinul subţire ameliorează durerea la 60-80% dintre pacienţi.
Când ductul nu este dilatat, poate fi necesară extirparea unei porţiuni din pancreas. Aceasta înseamnă că vor fi extirpate şi unele celule care produc insulină, astfel încât există riscul de apariţie a diabetului.
La pacienţii care nu mai produc cantităţi adecvate de enzime digestive, administrarea la fiecare masă de tablete sau capsule cu enzime pancreatice face ca materiile fecale să fie mai puţin grăsoase şi creşte absorbţia principiilor alimentare, dar aceste complicaţii sunt rareori eliminate complet. Dacă este necesar, se pot administra odată cu enzimele pancreatice antiacide în formă lichidă, blocanţi ai receptorilor H2 pentru histamină, sau inhibitori ai pompei de protoni (medicamente care reduc sau sau împiedică producţia gastrică de acid).
Cu un astfel de tratament, pacienţii cresc în greutate, au mai puţine scaune pe zi, în materiile fecale nu mai există picături de grăsime, iar starea generală se ameliorează.
Dacă aceste măsuri nu sunt eficace, persoana poate încerca să îşi reducă consumul de lipide. De asemenea, este necesară administrarea de suplimente de vitamine liposolubile (A, D, E şi K).
În cazul diabetului produs de pancreatita cronică se folosesc rareori antidiabetice orale. În general, este necesară administrarea de insulină, însă aceasta poate produce probleme, deoarece aceşti pacienţi au şi scăderea nivelului de glucagon, hormonul care acţionează pentru a contrabalansa efectele insulinei. Excesul de insulină produce scăderea prea accentuată a concentraţiei sanguine a glucozei şi poate determina comă hipoglicemică.
Sursa: „Agenda Medicală Merck – Medicul Casei”, Editura ALL