Mai credeţi în căsătorie până la adânci bătrâneţi?

Despre căsătorie şi relaţii numai de bine. Celor care încă mai au îndoili că se poate trăi în cuplu până la adânci bătrâneţi, le dedicăm povestea doamnei V. care ne-a mărturisit că s-a certat cu soţul doar de 3 ori în 62 de ani de mariaj.

În Ajunul Crăciunului,  peronul unei gări a rămas pustiu la puţine minute după ce trenul de Bucureşti s-a oprit.  Fiecare a fugit cât mai repede spre casa, spre ai lui.

Am luat-o de mână pe doamna V. Cu cealaltă căram patru bagaje printre care şi un aranjament floral. Mă echilibram perfect însă. Doamna V este cochetă, poartă pălărie din fetru, un palton olive, cercei rotunzi perfect asortaţi cu ochii negri cu reflexe verzui, are pielea brăzdată de amintiri şi exprimă mai multă frumuseţe decât multe tinere de 20.

Recomandări

De ce ucide mariajul sexul?

Căsnicia fericită are câteva secrete. Descoperă-le şi tu!

Am cunoscut-o acum două ore, în tren.  Ceva m-a făcut să mă aşez lângă ea. M-a complimentat pentru hainele pe care le purtam, m-a întrebat dacă le-am luat din străinătate. I-am răspuns că de la noi.  Are un aer nobil şi umil în acelaşi timp. I se citeşte de la distanţă distincţia. O întreb unde merge. Izbucneşte în lacrimi. Printre ele, printre zgomotulul trenului, printre zumzetele călătorilor, printre colindele din surdină, îmi zice că soţul ei a murit. Că au fost căsătoriţi 62 de ani. Că e singură pentru prima oară de Crăciun. În plus, degeaba îi spune toată lumea el că era bătrân, avea 92 de ani, pentru ea era soţul ei.

Începe să-şi caute calmantul, că nu are voie să plângă. Prea mult. Scotoceşte, scotoceşte, mai varsă o lacrimă. Îi distrag atenţia: o întreb de nepoţi. Îmi răspunde că are trei şi mă întreabă dacă sunt măritată. Îi zic ca nu. Zice „O fată frumoasă nemaritata”. Nu ştiu ce să-i răspund… Completează ea „Există o soartă pentru fiecare”. Renunţă să mai caute după pastile.

Povesteşte că era îndrăgostită de un băiat, dar tatăl ei nu prea era de acord. Apoi comuniştii le-au luat averea şi i s-a schimbat toată viaţa. „E şi Rai, e şi Iad în viaţă”. Fraza asta a tot repetat-o. Doamna V a fost educată la pension, pregătită pentru a face parte din înalta societate. S-a trezit pusă în faţa unui băiat deştept dar foarte sărac, născut în paie la propriu. O mătuşă a ei tot a insistat să se căsătorească că e băiat bun. Şi a durat 62 de ani.

„Doar de trei ori ne-am supărat în toţi anii ăştia. Şi asta pentru că eu am acţionat ca un hoţ”. Iar îi dau lacrimile.  O întreb despre aceste momente. Prima oară a făcut ea demersurile pentru a obţine o locuinţă mai mare, nouă. Soţul avea relaţii, dar nu le folosea. Am simţit că pot să rezolv asta, mă cunoşteau toţi ca fiind soţia domnului inginer.
A durat mult până a primit soţul cheile de la casa pe care nu o ceruse în viaţa lui. Ea în timpul ăsta se uita la construcţia nouă ca la aur. Soţul nu i-am vorbit o săptămână pentru că a trecut peste cuvântul lui. „Îi dădeam mâncarea,  dar nu îndrăzneam sa mă uit în ochii lui.”

Până la urmă s-au mutat în noul apartament. Este superb şi acum. Apoi doamna V şi-a dorit o criptă. Erau tineri, dar se putea. Aveau relaţii. Domnul V. nu a vrut să audă. Ea a acţionat. A plătit vreo 5.000 lei, a pus şi cruci şi pozele lor – aşa puneau şi vecinii, chiar dacă erau în viaţă.
După vreo doi ani, l-a dus pe soţ fără să-i spună unde, să-i planteze lângă cruci trei trandafiri franţuzeşti. I-a plantat, dar iar nu i-a mai vorbit o săptămână. Iar a trecut peste autoritatea lui. Iar plânge doamna V.  Unul dintre trandafiri, cel alb, încă înfloreşte – după 30 de ani. „Nu m-a certat, nu m-a bătut, dar atât de tare durea tăcerea lui…”.

Telefonul îmi tot suna, dar nu răspund. Nu o pot întrerupe. O admir pentru curaj, îi zic ca nu a greşit cu nimic a acţionat spre binele familiei până la urmă. E convinsă însă că l-a supărat. A treia oară? Doamna V. lucra, avea şi doi copii, ţinea şi casa. Şi-a luat liber ca să facă curat, dar nu a apucat să facă mâncare. Nici măcar o ciorbă.
A venit soţul şi era înfometat. I-a zis că dacă ştia că nu îl aşteaptă măcar o ciorbă acasă, nu o mai lua de nevastă. A izbucnit în lacrimi. Nu o puteam opri. Am luat-o de mână. I s-a părut mult mai grav decât orice să-i spună aşa ceva…

O întreb, din experienţa ei: cum e mai bine să alegi în viaţă partenerul: cu inima sau cu creierul. Se blochează. „Caracterul contează, abia apoi vin inteligenţa, frumuseţea”…