Mihaela Bilic: „Cum am ajuns să ne fie frică de mâncare?”

Asistăm la un fenomen dramatic şi îngrijorător, ne aflăm într-o criză majoră, într-o isterie colectivă a populaţiei în raport cu alimentaţia. Prost informaţi sau prea informaţi, oamenii au ajuns să-şi piardă încrederea în mâncare, să caute în farfurie vinovaţi pentru pentru tot ce e rău în viaţă.

Mii de ani, omenirea a trăit cu frica de lipsuri, cu spectrul foamei şi al epidemiilor devastatoare. Nu e de mirare că şi corpul nostru şi obiceiurile de generaţii ne-au învăţat să facem provizii, să stocăm, să acumulăm. Însă prezentul e diferit. Pentru prima oară în istorie, trăim în abundenţă, ştim sigur că putem hrăni planeta, că am scăpat de foamete. Însă frica ne-a rămas! Am transformat frica de lipsuri într-o frică de mâncare, ca şi cum ea ar putea avea efecte negative asupra noastră.

Trăim o epocă e insecurităţii alimentare care este nu doar absurdă, dar şi indecentă! |n ultima sută de ani de abundenţă alimentară, speranţa de viaţă a populaţiei a crescut cu 30-35 de ani. Nu numai că trăim mai mult, dar trăim mai bine. Şi e normal ca, dacă trăim mai mult, să avem şi timp să dezvoltăm diverse boli, unele grave sau chiar mortale. Dar şi asta face parte din firescul vieţii! Cine ne-a băgat în cap că sursa problemelor noastre e mâncarea?

Recomandări

Mango – beneficii pentru sănătate

Mentalitatea, principalul obstacol din calea unei alimentaţii sănătoase

De unde vine neîncrederea legată de ceea ce ar trebui să fie sursa noastră de bine, de plăcere, esenţa vieţii? Răspunsul e unul cinic şi brutal: pentru că societatea are nevoie de control. Iar acest control e cu atât mai pervers, mai insidios, în momentul în care atinge comportamente instinctive, cu rădăcini în subconştientul individului, integrate în biologia lui: foamea, saţietatea, pofta, plăcerea, frica.

Haideţi să facem o mică analiză: într-o epocă în care pericolul este global şi omniprezent în ştirile zilnice (războaie, boli, poluare) trebuie să fim făcuţi responsabili şi să ne autoprotejăm astfel încât să nu devenim victime. Ni se inoculează ideea că individul decide şi acţionează pe cont propriu şi deci e deplin responsabil pentru viaţa lui.

Contextul social nu mai contează, este vina ta dacă nu ai ales regimul bun, dacă nu faci sport, dacă nu ai slujba potrivită sau familia fericită. Ni se creează impresia că propriul nostru corp este o insulă de certitudini într-o mare de incertitudini şi de riscuri aproape inevitabile. Ca şi cum am avea un capital pe care trebuie îl gestionăm cât mai bine, de care depinde reuşita noastră.

Dacă am şti ce să mâncăm, totul ar fi posibil! Pierduţi într-un univers alimentar pe care nu îl mai recunoaştem, care şi-a pierdut identitatea, ne simţim ameninţaţi din toate direcţiile şi devenim suspicioşi în legătură cu orice. Industria alimentară ne păcăleşte, mâncarea e contrafăcută şi plină de E-uri, produsele nu mai sunt ce erau odinioară. Confruntaţi cu o libertate alimentară nelimitată, ne trezim în situaţia paradoxală de a nu mai şti ce să alegem. Şi pentru că a lua o decizie presupune să-ţi asumi responsabilitatea, iată cum cercul vicios se închide: suntem neputincioşi şi panicaţi în faţa mâncării din cauza responsabilităţii pe care o avem în legătură cu ceea ce ingerăm şi cu toate consecinţele ce pot decurge ca urmare a alegerii noastre.

”Era mai bine înainte!” auzim din ce în ce mai des. Nu era mai bine, era mai simplu! Bunicii noştri nu mâncau neapărat mai sănătos, ci mai puţin! La ţară, puneai pe masă ceea ce creştea în gospodărie, iar acest tip de alimentaţie nu era doar monoton, ci şi foarte mult influenţat de reuşita recoltei. Pâine şi mămăligă, cartofi, fasole şi carne, aceasta era alimentaţia de bază. Producătorii erau şi consumatori, iar oamenii erau bolnavi şi mureau fără să ştie prea bine şi fără să caute prea mult care e cauza. În conceptul de ”natură” şi ”natural”, interpretările pot fi uneori utopice. Idealizăm şi radicalizăm noţiunea de natural pentru liniştea noastră psihică, uitând să fim realişti.

Nu putem trăi în secolul XXI ca într-un fel de paradis pierdut, fără îngrăşăminte, pesticide şi conservanţi. Nu putem avea alimente ieftine dacă nu avem producţie de masă. Nu există siguranţă alimentară fără adaos de sare, fără fierbere sau congelare. Conceptul de ”natural” trebuie să îl includă pe cel de ”măsură”, de ”echilibru”. Cu siguranţă că excesul de îngrăşăminte şi pesticide poate afecta mediul, dar de aici până la a spune că sunt otravă e distanţă mare.

Tehnologiile au evoluat şi sunt din ce în ce mai puţin nocive pentru că interesul tuturor industriilor e sănătatea noastră. Faptul că nu cunoaştem personal producătorul mâncării din farfuria noastră ne face să fim bănuitori. Faptul că produsele de pe rafturile supermarket-urilor sunt anonime ne provoacă teamă. Cu cât distanţa dintre producţie şi distribuţie e mai mare cu atât consumatorul are impresia că ceva se poate întâmpla pe parcurs, e neîncrezător, e suspicios. Concluzia e una simplă, de bun simţ: niciodată, oferta alimentară nu a fost mai diversă iar măsurile de siguranţă sanitară mai mari.

A confunda dilema alegerii unui produs cu potenţialul lui pericol pentru sănătate este o greşeală. Am trecut de la frica de lipsuri la frica de a nu reuşi să facem alegerea corectă. Am înlocuit teama de a ne înşela cu teama de a fi înşelaţi. Ni s-a inoculat ideea că suntem ceea ce mâncăm aşa că au făcut o obsesie pentru tot ce e ”pur”, ”sănătos”, ”natural”. În căutarea iluzorie a unei lumi perfecte, uităm să trăim şi să ne bucurăm de lumea pe care o avem.

Singurul lucru pe care îl avem de făcut e să ne exprimăm preferinţele alimentare: valoarea nutritivă, caracteristicile legate de gust, semnificaţia culturală şi afectivă, elementele de orginalitate şi identitate ale unui produs, amintirile pe care le declanşează, cât este de practic de gătit sau de păstrat. Acestea sunt aspectele pe care trebuie să le alegem. În rest, puteţi fi siguri că mâncarea ne este un prieten!