Parentingul necondiţionat: utopie sau calea de a creşte copii independenţi?

Sunt multe teorii de creştere a celor mici. Însă, dintre ele, se delimitează două mai importante: cea în care copilul trebuie crescut pe principiul pedeapsă/recompensă şi cea în care copilul n-ar trebui nici pedepsit, nici lăudat, ci încurajat să ia singur decizii. Doar aşa, spune Alfie Kohn (care a scris cartea Parenting necondiţionat, de la recompense şi pedepse la iubire şi înţelegere şi a susţinut şi conferinţe pe această temă, inclusiv la noi în ţară) putem avea copii fericiţi, echilibraţi, independenţi, împliniţi, productivi, descurcăreţi, responsabili, sufletişti, iubitori, curioşi şi încrezători. Am întrebat-o mai multe despre acest stil de educaţie pe Ana Nicolescu (www.mamicaurbana.ro), mamă şi blogger, tocmai pentru că ştiam că l-a cunoscut pe Alfie Kohn şi i-a urmărit conferinţa.

Tu ai citit cartea, ai fost şi la conferinţă, l-ai cunoscut pe Alfie Kohn. Cum defineşte el parentingul necondiţionat?

Parenting-ul necondiţionat este bazat, în primul rând, pe respect pentru copil, pe curiozitatea de a-l descoperi în toate ipostazele lui, de a-i fi alături cu compasiune şi empatie, de a-l valoriza şi de a-l preţui. Alfie ne încurajează să privim comportamentul negativ al copilului ca pe o problemă care trebuie rezolvată, nu ca pe o infracţiune care trebuie pedepsită. În plus, el susţine că cei mici învaţă să ia decizii atunci când li se permite să ia decizii, nu când sunt obligaţi să urmeze reguli. Cât despre autoritate şi pedepse, acestea par să aibă efect pe termen scurt. Pe termen lung, însă, autoritatea nu formează copii asertivi şi empatici.

Recomandări

Rolul diversificării în dezvoltarea cognitivă

Când este recomandat să ne ducem copilul la psiholog?

Care sunt principiile acestui tip de educaţie?

Aflie Kohn porneşte de la premisa că noi, părinţii, le impunem copiilor noştri etica pe care o considerăm noi corectă. Dorinţa noastră de control vine din nevoile noastre, din rănile rămase nevindecate şi pentru că aşa credem noi că vor deveni oameni mai buni. El ne sfătuieşte să le dăm mai mult control copiilor asupra propriilor vieţi, să îi lăsăm să facă alegeri de genul: mănânci din farfuria cu elefant sau din cea cu girafă? Mănânci broccoli sau piure. Alfie spune că din cauza controlului exagerat copiii refuză să facă ceea ce li se cere. Iar atunci când controlul dispare, aceştia fac acţiunea repectivă din propria lor dorinţă. De exemplu, unii copii sunt mult prea controlaţi la masa şi nu mai pot mânca. După ce se strânge masa şi nu mai sunt controlaţi, atunci încep să mănânce. Iar noi, părinţii, credem greşit că sunt răsfăţaţi şi că îşi bat joc de noi.

Alfie ne îndeamnă să nu îi mai dictăm copilului ce să facă (Acum intri în maşină!), ci să colaborăm cu el, să vorbim mai puţin şi să întrebăm mai mult: Care crezi că e ora rezonabilă ca tu să vii acasă? Câte prăjituri crezi că poţi să mănânci la masă?

Un punct definitoriu pentru parenting-ul necondiţionat este creşterea copiilor fără pedepse şi fără recompense. Kohn susţine că mita şi ameninţarea se concentrează pe schimbarea unor comportamente, nu pe îndeplinirea obiectivelor pe termen lung: să am un copil independent, empatic, care să ştie ce vrea, să fie capabil să ia propriile decizii. Pedepsele duc la obedienţă temporară, iar pe termen lung, costurile sunt imense. Ele nu aduc decât supunere, resentimente, înrăutăţesc situaţia, înfurie copilul. El nu învaţă lecţia pe care încerci să i-o dai. Ulterior, victimele devin victimizatori. Copilului pedepsit prin time out că şi-a împins fratele, nu îi va părea rău că l-a lovit, ci după expirarea pedepsei, se va întoarce împotriva fratelui său şi mai hotărât şi cu dorinţă de răzbunare. Izolarea fortaţă a copiilor duce la egoism, îi face pe copii individualişti, nu se mai gândesc la alte persoane. Ei nu înţeleg pentru ce sunt izolaţi şi nu înţeleg cât timp trebuie să stea departe de părinţi.

În timp, pedeapsa îşi pierde puterea, iar părintele va fi nevoit să o accentueze, să o amplifice. Alfie ne avertizează: cu cât mai mult foloseşti puterea asupra copilului tău, cu atât mai puţină influenţă o să ai asupra lor în adolescenţă, la maturitate. 

Pedeapsa afectează relaţiile dintre părinţi şi copii. Cei mici se gândesc: Oamenii ăştia mari şi puternici, care uneori mă leagănă, îmi cântă, mă iubesc, mă fac să-mi fie frică, să nu mă mai simt în siguranţă cu ei. Mai bine stau la distanţă. Pedeapsa distrage atenţia de la obiective, îi învaţă pe copii să mintă pentru că ei nu se simt în siguranţă să spună adevărul.

Care este resortul emotional prin care Alfie Kohn crede că se poate trece de la recompense şi pedepse la iubire şi înţelegere?

Alfie Kohn ne încurajează să trecem de la corectarea comportamentului, de la impunere din partea noastră şi obedienţă din partea copilului, la înţelegerea gândurilor, a nevoilor copilului. Soluţia lui este cooperarea: întreabă copilul ce părere are şi ce soluţie are el pentru rezolvarea situaţiei. Astfel, tu îi oferi copilului putere şi control. Astfel, ei vor deveni independenţi şi ajung să gândească singuri şi să ia propriile decizii.

Când copilul tău îl loveşte pe un alt copil: Ia uite, Radu plânge. Vezi lacrimile lui? Mai ţii minte când te-ai lovit şi te-a durut? Ai plâns. Ce ai putea face ca să îi fie mai bine lui Radu?

Tratează-l pe copilul tău cu respect. Ia în seamă cererile copiilor, nu le desconsidera fricile şi sentimentele. Fii autentic. Acceptă să fii vulnerabil. Ţine cont de vârsta copilului. Părinţii trebuie să aibă aşteptări realiste de la copiii lor. Nu te grăbi. Părinţii devin autoritari când sunt presaţi de timp şi când sunt în public. Regândeşte-ţi solicitările. Poate că atunci când copilul nu face ce îi cerem, nu copilul este problema, ci cererea noastră.

Şi tu eşti mamă. Ce părere ai despre acest stil de parenting? Crezi că se poate aplica în practică ceea ce propune el în teorie?

Îmi place ce susţien Alfie, însă mi se pare utopic, cel puţin pentru societatea românească. Cred că este imposibil de pus în practică dacă tu, ca părinte, ai încă răni despre care nu ştii din copilăria ta şi pe care încă nu le-ai vindecat. Ele te vor îminge către control, ţipete, time-out, pedepse, bătăi. În plus, este necesar să trecem peste preconcepţia că cei mici trebuie dresaţi pentru a asculta. Românii încă mai cred că dacă avem cu 25 de ani peste copii, suntem de 2 ori mai înalţi şi avem forţă, asta ne îndreptăţeşte să îi desconsiderăm, să îi tratăm fără respect, să îi manipulăm emoţional. Văd zilnic exemple în parc sau la locurile de joacă de părinţi care spun: “Taci din gură, nu mai plânge că te crăp!”, “Şi ce dacă te dor picioarele, mergi pe jos. Ţi-e frig? N-am cum să te iau în braţe, nu mai plânge că te las aici în drum.”, “N-ai dormit azi la prânz, nu te mai las la desene şi te pun să faci lecţii” (asta am auzit-o la grădiniţă), “Parcă ai macaroane fierte, nu picioare, aşa împiedicată eşti!”. Câtă desconsiderare simţim în aceste comportamente? Oare dacă o prietenă ne-ar spune, Mi-e frig, mă poţi ţine puţin în braţe?, oare am ameninţa-o că o lăsăm singură?

În societatea românească părinţii încă sunt convinşi că bătaia este singura cu şanse de reuşită pentru ca un copil de 2 ani să nu mai dea o căpşună pe jos sau unul de 4 ani să mănânce la masă. Încă ne este frică să îi lăsăm pe copii să aleagă dacă merg la petrecere cu rochia de Elsa sau cu una serioasă pentru că ne este frică să nu ni se urce în cap. De fapt, dacă mergem în jos, înspre copilăria noastră, vom înţelege că ne este frică să pierdem controlul, pentru că fără el ne-am simţi mici, neimportanţi, neluaţi în seamă, uşor de manipulat, aşa cum ne simteam şi noi în copilărie. Aşa cum, fără să ne dăm seama, îi facem să se simtă pe copiii noştri.

Un alt mit al societăţii româneşti, din cauza căruia nu cred că putem adopta parentingul necondiţionat, este: păi şi pe mine m-au bătut părinţii când eram mic şi uite că am supravieţuit şi uite ce bine am ajuns. Ei bine, scopul vieţii nu este supravieţuirea, ci descoperirea a cine suntem şi încercarea de a fi în fiecare moment cea mai bună variantă a noastră. Cât despre uite ce bine am ajuns, vă invit să faceţi o călătorie interioară, să aveţi curaj şi putere să vă uitaţi la suferinţele voastre, să deschideţi răni peste care aţi preferat să turnaţi beton şi să le vindecaţi şi să vă purtaţi cu voi înşivă cu iubire şi cu respect. Abia din acest punct, veţi putea să le oferiţi copiilor voştri iubirea şi respectul pentru miracolul care sunt.

Ai rezonat cu ideile lui Alfie Kohn? Care este calea pe care ai luat-o tu?

Am rezonat în mare parte cu el, mai ales la faptul că cei mici trebuie să se simtă iubiţi necondiţionat, să nu simtă că trebuie să lupte pentru dragosta părinţilor lor. Cel mai frecvent, condiţionarea e la baza relaţiei copii-părinţi. Ceea ce este greşit. Trebuie să le transmitem copiilor că nu există condiţionare pentru: grija mea (ca părinte), iubirea mea, ea nu e dependentă de ceva, atenţia mea, apropierea mea. Ca şi Alfie, nu sunt de acord cu credinţa conform căreia copiii ne testează limitele şi ne manipulează. Copiii nu sunt distructivi şi nu ne testează limitele, ei doar se află în diferite stadii de dezvoltare şi au capacitate de înţelegere diferită. Cel mai important pentru mine este să pun relaţia pe primul loc.

Nu contează întotdeauna să avem dreptate. Copiii trebuie să se simtă în siguranţă când vin la noi cu probleme, nu să înţepenească de frică când intră părintele în cameră. Încerc să nu rămîn mult timp supărată pe fetele mele, ci să fiu acolo, lângă ele şi să privesc şi din punctul lor de vedere.

De acum doi ani de când l-am întâlnit pe Alfie, am grijă la ce a spus, că nu ceea ce facem noi ca părinţi contează, ci cum a ajuns intenţia noastră la copil. Se vor simţi copiii noştri iubiţi necondiţionat după ce le-am dat time-out că au vorbit urât? Mă simt eu iubită necondiţionat după ce mama m-a retras de la cor unde îmi placea enorm şi mi-a pus meditaţii la matematică?

Cu siguranţă, parenting-ul necondiţionat nu e o debandadă şi nici o destrăbălare continuă. Ce nu am reuşit eu să prind la conferinţă şi din carte e cum ne ghidăm copiii, cum stabilim limita permisibilităţii în acest tip de parenting.

Ce parere ai tu despre recompense şi pedepse?

Eu sunt un copil care a fost crescut fără pedepse, fără bătaie şi fără recompense. Deci se poate J. Despre pedepse am vorbit mai sus. Cât despre recompense, mi se par parte din dresaj, zăhărelul pe care i-l dăm câinelui dacă a executat corect ce i-a spus stăpânul. Măriuca se comportă conform normelor la grădiniţă şi face corect exerciţiile din caiete pentru că se gudură când primeşte bulina autocolantă pe tricou. Astfel, devine dependentă de părerea celor din jur, de laude, de aplauze, de bravo-uri, devine competitivă şi nu are motivaţie intrinsecă, nu vine din ea dorinţa de a învăţa literele ca să ştie să citească singură poveşti, nu închide ochii să asculte muzica şi să danseze cum îi spun sufletul şi corpul, ci execută mecanic mişcările pe care le-a învăţat la ora de dans. Nu ştim că lauda nu este feedback, astfel că atunci când Măriuca vine cu un desen acasă, suntem tentaţi să îi spunem bravo!. De la Alfie am aflat că feedback-ul trebuie să conţină informaţie: văd ca ai folosit roşu şi mov. Dacă aş fi venit mai târziu să te iau, cum ai fi continuat desenul?

Ca şi concluzie, atât retragerea iubirii, cât şi întărirea pozitivă au o serie de efecte negative asupra copiilor, pe termen lung. Mesajul principal al tuturor tipurilor de creştere condiţionată este că cei mici trebuie să merite iubirea părintelui.