Endometrioza rămâne principala cauză de infertilitate, asta pe lângă alte patologii ce influenţează procesul ovulaţiei, cum este cazul sindromului ovarelor polichistice.
Între 25-50% dintre femeile infertile au endometrioză, iar procentul celor cărora nu li s-a pus un diagnostic cert se estimează a fi în creştere. Dificultatea în diagnosticarea acestei patologii pleacă în primul rând de la multitudinea de forme de manifestare a bolii. Numită şi “boala ascunsă” sau “inamicul tăcut”, pentru că se diagnostichează extrem de greu şi de târziu, când deja a câştigat teren, s-a extins şi infiltrat ȋn ţesuturi şi organe vitale actului reproducător, endometrioza, în special în gr. III/IV, poate întârzia sau chiar împiedica obţinerea unei sarcini.
Deşi durerea este un prim semnal al existenţei acestei patologii, de cele mai multe ori, femeile descoperă că suferă de endometrioză atunci când evoluează cauzele infertilităţii. “În momentul de faţă, singurul diagnostic cert se obţine în urma intervenţiei chirurgicale, care evidenţiază natura şi întinderea leziunilor specifice bolii. Un alt obiectiv important, pentru femeia aflată la vârstă fertilă, este obţinerea unei sarcini sau, după caz, prezervarea fertilităţii, dacă punem problema unei intervenţii laborioase, cum este cazul endometriozei profunde,” explică Prof. Dr. Elvira Brătilă, medic primar obstetrică-ginecologie
Odată ce s-a stabilit că endometrioza este cauzată certă de infertilitate, medicul ginecolog va institui o conduită terapeutică personalizată, ȋn funcţie de vârsta pacientei, AMH, stadiul endometriozei, asocierea acesteia cu alte patologii şi numărul intervenţiilor anterioare pe care le-a avut pacienta. Dacă, de pildă, vorbim de paciente de peste 35 de ani, care au trecut prin intervenţii repetate de excizie a leziunilor de endometrioză, iar rezerva ovariană este mică, de primă intenţie devin tehnicile de reproducere umană asistată.
Dacă se decide tratamentul chirurgical, chirurgia laparoscopică, şi mai nou chirurgia robotică, reprezintă o opţiune viabilă, mai ales ȋn cazurile de endometrioză profundă, leziuni de peste 5mm, ce se infiltrează profund ȋn ţesuturile din jur. Prof. Dr. Elvira Brătilă explică ce urmăreşte chirurgul ȋn tratamentul chirurgical al endometriozei.
Studiile au demonstrat că femeile care au optat pentru tratamentul chirurgical al endometriozei, asta înainte de o tehnică de reproducere umană asistată, au avut o rată mai mare de sarcini după intervenţia chirurgicală, faţă de cele care au ales să apeleze direct la fertilizare în vitro sau alte tehnici de RUA.
Tehnicile de chirurgie minim invazivă vin cu beneficii de necontestat pentru pacientă: timp de recuperare mai scurt, traumă scăzută asupra peretelui abdominal, mai puţine cicatrici, mai puţină durere postoperatorie scăzută, mai puţină medicaţie antialgică postoperator, cantitate scăzută de sânge pierdut, rată scăzută de complicaţii, timp de spitalizare redus.
Pentru că vorbim de o boală atât de complexă, cu atât de multe implicaţii la nivel social, familial, al vieţii de cuplu, pentru femeia aflată la vârsta reproductivă, diagnosticul şi tratamentul endometriozei rămâne o mare provocare.
Fiind o boală cronică, evolutivă, o tratezi în momentul X, dar ea poate să recidiveze, fiind necesar să o supui pe pacientă la intervenţii repetate. Intervenţiile afectează rezerva ovariană, toate acestea reducând substanţial şansa ei de a procreea. De aceea, la o femeie aflată la vârstă activă trebuie să te gândesti înainte să îi faci o intervenţie radicală, care să nu îi pună în pericol capacitatea de reproducere, să nu îi pericliteze organle vitale sau alte decizii care să îi afecteze calitatea pentru întreaga viaţă, mi se pare un act de mare responsabilitate pentru un chirurg.
Este indicat ca pacienta să se adreseze unei echipe supraspecializate în tratamentul acestei patologii complicate, chirurgul ginecolog fiind cel care va integra şi lua decizii terapeutice ce vor avea ca prim obiectiv prezervarea fertilităţii femeii, apoi managementul durerii şi prevenirea recurenţelor”, spune prof. Dr. Elvira Brătilă.
Atunci când tratamentul chirurgical nu este indicat, tratamentul medicamentos, terapia hormonală, rămâne o modalitate de gestionare a durerii şi simptomatologiei, dar nu neapărat o opţiune de ȋmbunătăţire a ratei de succes ȋn obţinerea unei sarcini. Cel mai frecvent utilizat este tratamentul cu progestative. Aceste tratamente însă nu se pot aplica pe termen lung, având şi efecte adverse.