Interviu EXCLUSIV cu o persoană din comunitatea LGBT: „Noua generaţie ne cunoaşte aşa cum suntem noi: oameni! Fără culoare, fără discriminare!”

Alexandra are aproape 40 de ani şi este lesbiană. Prima experienţă cu o fată a avut-o la 17 ani, dar  declicul s-a produs mult mai devreme. Deşi mama ei ştie că este „altfel” – coming out-ul nu a decurs tocmai bine –, relaţia dintre ele este acum una de tipul: „Mă acceptă aşa cum sunt, dar nu se discută despre asta”, spune ea.

Citeşte şi: Dragostea între persoane de acelaşi sex: de ce sunt românii atât de reticenţi faţă de comunitatea LGBT

De altfel, cam la asta se rezumă şi rezultatul controversatului Referendum pentru redefinirea Familiei, aşa-zisul „referendum anti-gay”, pentru modificarea Constituţiei în sensul redefinirii familiei ca fiind căsătoria între un bărbat şi o femeie, nevalidat din cauza prezenţei scăzute la urnele de vot – doar 21,1% din populaţia României a mers la vot, adică 3.857.308 oameni, din care 91% au votat DA.

Recomandări

Dragostea între persoane de acelaşi sex: de ce sunt românii atât de reticenţi faţă de comunitatea…

A fi homosexual nu înseamnă să fii bolnav!

În acest context tulburat prin care trece societatea românească, Alexandra crede că principala cauză a respingerii persoanelor cu o altă orientare sexuală este reprezentată de neajunsurile sufleteşti ale „acuzatorilor”, care încearcă să le proiecteze cumva asupra comunităţii LGBT. Iar soluţia nu constă în „ascunderea gunoiului sub preş”, plastic vorbind, ci în recunoaşterea acestor categorii, în expunerea şi promovarea celor care ştiu să se facă auziţi şi care, la fel ca noi toţi, sunt oameni, cu calităţi, cu defecte, dar, mai presus de toate, cu multă iubire de oferit şi cu drepturi egale.

„Am făcut o înţelegere cu mama: acest subiect să fie tabu”

CSÎD: Când ţi-ai dat seama că eşti atrasă de persoanele de acelaşi sex?

Primul „incident” a fost în şcoala primară, când două fete din clasă au fost prinse sărutându-se pe treptele şcolii şi au fost pedepsite. Cred că eram în clasa a 2-a sau a 3-a, nu mai ţin minte exact. Am avut un sentiment cumva de invidie,ofticată puţin pe mine că nu mi-a năzărit şi mie o astfel de trăsnaie. Am simţit că mi-aş fi dorit să încerc şi eu un sărut cu o fată. Anii au trecut, eu am uitat în totalitate acel episod, dar pe la vârsta de 17 ani am avut prima experienţă cu o fată. Şi de atunci episoadele s-au tot repetat într-un mod frecvent, iar la vârsta de 23 de ani m-am declarat lesbiană, angajându-mă în prima relaţie de durată, locuind activ cu  noua mea parteneră.

CSÎD: Părinţii, prietenii apropiaţi ştiu că eşti lesbiană?

Nu m-am ferit niciodată foarte mult, dar nici nu am trâmbiţat orientarea mea sexuală. M-am înconjurat întotdeauna de prieteni care nu au avut nimic de comentat legat de orientarea mea sexuală. Am avut norocul că, de cele mai multe ori, familiile şi prietenii partenerelor mele să fie întru totul de acord.

Din partea familiei, fratele meu a fost primul care a aflat şi în momentul în care i-am spus, m-a întrebat de ce mi-a luat atâta vreme să îi mărturisesc un lucru care este evident de foarte mult timp?!

Mama, pe de altă parte, fiind o femeie văduvă şi foarte religioasă, nu a acceptat foarte bine. Timp de câţiva ani buni mi-a interzis să mai vorbesc cu ea sau să o mai vizitez, dar într-un final am făcut o înţelegere ca acest subiect să fie tabu. Eu nu o voi presa cu religia ei, iar ea nu va mai insista să mă căsătoresc sau să îmi spună cum ar fi cel mai bine să îmi trăiesc viaţa. Să zicem că mă acceptă aşa cum sunt, dar nu se discută despre asta. Eu sunt OK şi aşa, pentru că este mama mea, o iubesc şi vreau să ne ţinem aproape.

CSÎD: Cum reacţionează oamenii de pe stradă văzându-te, să spunem, de mână cu iubita ta? Ţi-au fost adresate jigniri sau ai fost agresată fizic din cauza asta?

Ţinut de mână o fac cam toate fetele… anii anteriori chiar a fost aşa, un trend, să îi zicem. Toate fetele se ţineau de mână pe stradă. Era drăguţ! Puteam, în sfârşit, să mă ţin şi eu de mână cu iubita, fără ca cineva să intre la bănuieli. Nu am avut incidente pentru că am ales să nu ne afişăm în locuri deschise.

CSÎD: Care crezi că sunt principalele motive pentru care mulţi români sunt înverşunaţi, dezgustaţi de faptul că voi pur şi simplu existaţi?

Ce o să spun acum cred că este doar părerea mea, dar văd un pic altfel situaţia. Adevărat că avem în spate o epocă a comunismului şi o îndoctrinare foarte puternică a Bisericii, dar oamenii în general se tem şi de ceea ce nu cunosc. Pe vremea lui Ceauşescu, persoanele LGBT stăteau ascunse. Oamenii pur şi simplu nu ştiau de existenţa acelor oameni şi am venit noi, cei de după revoluţie, şi ne-am cerut dreptul să fim acceptaţi, fără să dăm prea multe explicaţii, fără să le dăm o şansă să ne cunoască, fără să le arătăm adevărata noastră culoare.

„Perioada comunismului a avut acest impact neplăcut asupra societăţii”

CSÎD:  De ce crezi că toleranţa noastră, a românilor, faţă de comunitatea LGBTQIA+  e mult mai mică în comparaţie cu cea a vesticilor? Care crezi că este „reţeta” care lor le-a ieşit şi pe care noi încă nu am descoperit-o sau nu reuşim să o punem în practică?

Pe lângă „rămăşitele” comunismului, există şi mult vestita idee preconcepută, conform căreia noi suntem mai în urmă decât Occidentul cu vreo 100 de ani. Glumesc, desigur, dar mai în glumă, mai în serios, perioada comunismului a avut acest impact neplăcut asupra societăţii. Noua generaţie, pe de altă parte, se vede mult mai deschisă şi mult mai tolerantă. Ei se nasc deja cu o bază de informaţii  şi asta se vede şi în participarea masivă la festivalurile LGBTQIA+ din ultimii ani.

CSÎD:  Cu toate astea, am avut recent un referendum controversat privind familia tradiţională,  aşa-zisul „referendum anti-gay”, al cărui rezultat a arătat că românii, în mare parte, fie nu sunt interesaţi de subiect, fie dezaprobă ideea de „tradiţionalism”, fie nu sunt chiar aşa de homofobi cum credem, neprezentându-se la vot.  Cum interpretezi tu reacţia românilor la referendumul acesta?  Să fie un început de schimbare de mentalitate?

Cu siguranţă că este un început promiţător. Oamenii au început să ne cunoască, să ne simtă prezenţa şi şi-au dat seama că nu reprezentăm niciun pericol pentru familiile lor, ba mai mult, suntem oameni normali ca şi ei. Simţim, iubim, creăm, respirăm, venim cu atribuţii importante şi greu de negat în cultură. S-a făcut oarecum o apropiere între cele două tabere. Mulţi oameni care în urmă cu doar 10 ani erau reticenţi şi poate chiar înverşunaţi, acum şi-au schimbat atitudinea şi şi-au dat seama că… ne-au judecat greşit.

CSÎD: Majoritatea celor care sunt împotriva voastră îşi închipuie că sunteţi nişte persoane bolnave, cu înclinaţii sexuale „nefireşti”, contrar învăţăturilor Bibliei, că daţi un exemplu negativ copiilor.  Pe de altă parte, tot această categorie respinge categoric educaţia sexuală în şcoli, pe motiv că le „strică” copiii.  Cum vezi tu situaţia asta?

Hilară. Şi aş prefera să nu o comentez foarte mult. Problemele sunt mult mai adânci în cazul acestor oameni  şi sunt strict la nivelul lor.  Ceva i-a supărat atât de tare… nu ştiu ce neajunsuri, dar probabil că suficient de mari încât să devină nişte persoane foarte rigide, iar neajunsurile lor sufleteşti încearcă să le proiecteze cumva asupra noastră, pentru că, de ce nu?! Când avem o frustrare, undeva buba răsuflă şi trebuie să lovim în cineva. Nu sunt persoanele LGBTQIA+, sunt persoanele de culoare. Nu sunt persoanele de culoare? Atunci sunt cei din minoritatea rromă… şi tot aşa.

„Nu mai vrem să stăm ascunşi”

CSÎD: Încă o curiozitate: am observat că sunt multe familii în care părinţii dezaprobă complet relaţiile homosexuale, dar, pe de altă parte,  copiii lor nu au absolut nicio problemă cu asta, au prieteni gay, nu se feresc să iasă cu ei, chiar leagă prietenii strânse. Cum îţi explici diferenţa asta de mentalitate între generaţii?

Generaţii diferite, născute în epoci diferite, cu viziuni diferite. Copiii nu se nasc cu ura faţă de persoanele de culoare sau faţă de persoanele LGBTQIA+. Ura şi discriminarea se învaţă în sânul familiei. Noi, de ceva ani buni, nu mai vrem să stăm ascunşi „in the closet”. Ne-am revendicat dreptul de a exista, pur şi simplu, fără să aducem vreo influenţă nimănui. Noua generaţie ne-a cunoscut aşa cum suntem noi: oameni! Fără culoare, fără discriminare!

CSÎD: Crezi că recunoaşterea publică a orientării sexuale, care începe să prindă amploare în ultimii ani, a amplificat această temere, sau mai bine spus respingere, faţă de comunitatea LGBTQIA+?

Cred că cei care sunt împotriva comunităţIi LGBTQIA+ deja se simt înfrânţi în această luptă fără rost, să îi spun aşa. Fac mult zgomot pentru nimic. Este ca şi cum eu m-aş supăra că ploaia există! Mi-aş focusa această energie mai degrabă spre a împărtăşi iubire şi compasiune pentru toate fiinţele de pe Pământ, mai degrabă decât să împrăştii ură vehementă şi respingere. Este un sentiment puternic negativ, care nu face decât să îţi omoare sufletul. Eu, sincer, simt compasiune pentru oamenii care au acest sentiment de ură faţă de noi. Îi îmbrăţişez şi le simt suferinţa. Sper că într-o bună zi se vor schimba, că îşi vor găsi şi ei, la rândul lor, liniştea sufletească. Până la urmă, toţi suntem oameni!

CSÎD: Dar, pe de altă parte, o soluţie pentru acceptarea comunităţii LGBTQIA+ ar fi tocmai recunoaşterea publică a orientării sexuale, nu crezi? Adică, aşa oamenii ar putea află despre voi, ar începe să se „acomodeze” cu ideea, nu? Mă gândesc că, pentru a fi acceptat de ceilalţi, mai întâi trebuie să te accepţi tu pe tine, nu? Adică să fii împăcată cu tine, apoi şi ceilalţi vor fi mai înţelegători, văzându-te fericită, fără temeri.

Exact! Şi mai există o vorbă: ce semeni, aia culegi! Semeni iubire, culegi iubire!

„Nu văd de ce am avea altfel de drepturi sau chiar mai puţine?!”

CSÎD: Care crezi că ar fi varianta optimă: căsătoria sau uniunea civilă homosexuală? De ce este important să existe un astfel de act, chiar şi între persoane de acelaşi sex?

Cu siguranţă, drepturi egale! Căsătoria este varianta optimă! Suntem plătitori de taxe şi impozite. Avem aceleaşi îndatoriri! Ne aducem contribuţia în societate în aceeaşi măsură. Nu văd de ce am avea altfel de drepturi sau chiar mai puţine?!

CSÎD: Să spunem că un cuplu gay, odată ce s-ar accepta uniunea civilă sau căsătoria între persoane de acelaşi sex, vrea să adopte un copil. Ce părere ai despre adopţia unui copil în acest context? Ar avea vreo influenţă orientarea sexuală a părinţilor adoptatori asupra copilului?

Făcând parte din comunitatea LGBTQIA+ am întâlnit cupluri de lesbiene care au crescut  copii a căror orientare sexuală, mai târziu, când au devenit adulţi, nu a avut de suferit în niciun fel. Aceeaşi regulă s-ar aplica şi la familiile heterosexuale, corect? Şi totuşi, din familii heterosexuale ne tragem şi noi, homosexualii şi lesbienele. Cum se explică acest fapt? Cu siguranţă, orientarea sexuală a părinţilor nu are nicio legătură cu orientarea sexuală ulterioară a urmaşilor. It simply won’t hold the water, să spunem aşa:)