Nu au cum să nu te îngrozească poveştile din ultimele săptămâni. Cazurile tulburătoare din Caracal, prietena Luizei, una dintre fetele dispărute încă din luna aprilie, care a fost ameninţată cu moartea sau minora de 14 ani din Galaţi, violată, plină de sânge care nu a primit nici cea mai mica atenţie din partea poliţiştilor. Să fii femeie în România pare să fie o mare problemă. Violul nu mai este luat în seama şi de multe ori, victima este considerată cea vinovată în cazul în care trece printr-o astfel tragedie. Suntem judicate pentru fiecare mişcare pe care o facem şi chiar ni se impregnează o ruşine pe care începem să o resimţim, dar mai ales un sentiment de vinovăţie dacă suntem abuzate. Mereu auzim că ”nu a fost decent îmbrăcată”, ”l-a întărâtat” sau tot felul de explicaţii aberante.
Este foarte important să vorbim atunci când suntem abuzate sexual, ameninţate, şantajate sau în preajma unui real pericol. Traumele prin care trecem ne pot afecta viaţa, relaţiile cu cei din jur, dar mai ales viaţa sexuală atunci când permitem, în final, prezenţa unui bărbat în viaţa noastră. Cum gestionăm toate aceste lucruri şi de ce trebuie să cerem ajutor, ne explică Constantin Cornea, psiholog, care de altfel ne ”răsfoieşte” câteva pagini din jurnalul unei copile violate şi impactul pe care l-a avut tragedia asupra ei. Aşa cum menţionează specialistul, “omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa”.
“Aveam doar 14 ani când, într-una dintre vacanţele petrecute la bunici la ţară, un văr mai mare, m-a violat prima dată. Nici nu ştiam ce doreşte de la mine. Era pe înserat, m-a tras în porumb şi a început să mă mângaie şi să mă dezbrace. Îmi vorbea frumos, dar eu eram paralizată de frică. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat în acea seară, ce mi-a făcut, cum m-am îmbrăcat şi cum am ajuns acasă. Însă, ceea ce îmi amintesc sunt nopţile de coşmar trăite apoi.
Nu s-a oprit totul la acea zi, după câteva zile, m-a prins din nou. De data aceasta m-am opus. Însă, m-a ameninţat că va spune totul şi de frica bunicilor şi a părinţilor, m-am dus din nou cu el. A fost o vară de coşmar, în care plângeam şi îmi imploram părinţii să vină să mă ia. Erau atât de ocupaţi încât nu mi-au remarcat disperarea. Ba din contră, nu înţelegeau de ce “fac fiţe” şi nu mă bucur de aerul curat de ţară. Aşa că, m-au lăsat să îmi trăiesc coşmarul până la sfârşitul vacanţei.
De atunci, ani de zile, mi-am urât părinţii. Şi bărbaţii în general. Nu mai suportam să se apropie de mine nici un coleg, nici un prieten. Ani şi ani de zile… Poate cei mai frumoşi ani, în care aş fi putut trăi cele mai frumoase poveşti de dragoste adolescentine. Ei bine, nu am cunoscut aceste sentimente şi asta m-a bântuit toată viaţa. Orice invitaţie din partea unui coleg sau prieten mă speria în aşa hal, încât ţipam la ei. De aceea la şcoală eram considerată de băieţi nebună, isterică.
La facultate a fost aproape la fel. Poate am avut şi ghinionul de a nu întâlni persoana potrivită care să mă facă să trec peste traumele trecutului. Au fost câteva flirtruri nevinovate, însă când se punea problema să rămân singură cu persoana respectivă, la film sau la o cafenea, plecam imediat.
În ultimul an de facultate am întâlnit un băiat frumos, bun, cald care s-a apropiat treptat de mine. Nici nu mi-am dat seama cum s-a legat acea relaţie. A fost prima dată când nu m-am simţit agresată, ba din contră, iubită şi înţeleasă. Nu m-a întrebat nimic despre trecutul meu. Nu îl interesa. Dorea doar să aveam o poveste frumoasă de dragoste şi aşa a fost încă de la început. Mai puţin viaţa sexuală. Încă de la început, de fiecare dată când se apropia de mine, simţeam că îmi vine să îi sparg capul şi el a remarcat, însă nu s-a speriat, nu a pus întrebări, nu m-a judecat. A fost cald şi înţelegător. Aşa am reuşit să trec peste frica de atingere, de sex.
După câţiva ani de căsnicie, a început şi el să pună întrebări. Eu nu aveam niciodată chef, nu aveam iniţiativă, nu aveam orgasm. Şi într-o ceartă, pe lângă multe altele mi-a spus că mă comport ca o persoană violată şi că trebuie să mă duc la psiholog.
Până la urmă am clacat. Şi aşa am ajuns la tine. Discutând mi-am dat seama că traumele purtate atâta timp în suflet, m-au transformat într-o “prinţesă de gheaţă”. Frumoasă, delicată, dar rece ca un gheţar. Am început să îmi descarc sufletul puţin câte puţin, fără a-mi încărca soţul cu probleme pe care nu ştiu sigur dacă le-ar fi înţeles sau dacă ar fi putut trece peste ceea ce eu am păţit. Este un bărbat de modă veche şi cred că cu asta am spus totul. După ce m-am descărcat îndeajuns, am învăţat să comunic cu el. Am început chiar să “simt lucruri”, să am iniţiative. În tot acest timp a fost lângă mine şi m-a sprijinit, m-a încurajat. Văzând schimbările petrecute cu mine, a început şi el consilierea şi în acest mod, viaţa noastră de cuplu s-a îmbunătăţit. Avem o viaţă sexuală activă, în care ne exprimăm şi ne trăim fanteziile. Comunicarea legată de celelalte aspecte ale vieţii a căpătat o valoare pe care nu a a avut-o niciodată. Aceea de a fi deschis la minte pentru a-l înţelege pe celălalt şi deschis la suflet pentru a te face înţeles şi apreciat de el”.
Psihologul Constantin Cornea ne vorbeşte despre importanţa comunicării cu un specialist, dar şi fricile cu care victima se poate confrunta în urma traumei. În primul rând, victima trebuie să îşi găsească puterea de a merge să discute cu un specialist: medic, psiholog, dar şi cu o autoritate poliţienească. Este cunoscut faptul că victima poate avea următoarele temeri pentru care nu face acest pas:
Pe lângă aceste frici, victima poate ajunge să dezvolte afecţiuni de natură fizică sau psihică. În ceea ce priveşte afecţiunile de natură psihică putem vorbi despre:
În cazul în care aveţi un copil, o prietenă sau o cunoştinţă care a fost victima unui viol sau trafic de carne vie, încercaţi să fiţi cât se poate de empatici şi suportivi. Vorbiţi-le cu bândeţe, lăsaţi-le să se descarce prin plâns şi încercaţi să le îndrumaţi spre un specialist. Chiar dacă nu veţi reuşi de prima dată, nu renunţaţi. Încercaţi, în funcţie de relaţia pe care o aveţi cu victima, să staţi cât mai mult cu ea, eventual să dormiţi cu ea, să o convingeţi să se alimenteze corect. Cu răbdare puteţi reuşi să o ajutaţi să apeleze la ajutor specializat. Chiar dacă în prima instanţă, ceea ce simte o victimă a unui abuz este panica şi sentimentul că totul s-a sfârşit, fiţi empatici, înţelegători, calzi şi căutaţi să vorbiţi cu ea fără să o bruscaţi.
Dacă aveţi răbdare să vă spună ce s-a întâmplat, deschizându-şi sufletul, puteţi reuşi, într-un timp mai scurt sau mai lung, să o liniştiţi un pic. Atât cât este de ajuns încât să poată interveni un specialist. În acest sens puteţi chema un psiholog sau un psihiatru să vorbească cu ea. Poate fi cazul de medicaţie, ce o poate ajuta să se liniştească pentru a putea, cu răbdare şi în timp, să reşească să treacă peste traumă. Dacă nu vă puteţi descurca singuri şi sunteţi într-o relaţie de orice fel cu o persoană abuzată, puteţi merge voi prima dată la un psiholog, pentru a învăţa calea prin care puteţi comunica cu victima.