Jurnalul unei femei singure care devenise „sluga” părinţilor

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Încă de mică, am fost învăţată să ţin cont de părerea tuturor, să încerc să nu greşesc nimănui cu nimic, să fiu respectuoasă şi corectă.

Relaţia cu părinţii a fost minunată în copilărie şi digerabilă în adolescenţă şi tinereţe.

Recomandări

Jurnalul unei femei care s-a complăcut într-o relaţie în care era nefericită, pentru că îi era…

Jurnalul unei minore violate: de ce femeile trebuie să se facă auzite şi cum putem ajuta…

Mereu mi-au spus ce să fac şi ce este bine pentru mine, însă, odată cu înaintarea în vârstă, am ajuns să mă simt din ce în ce mai rău, mai singură, mai abătută şi lipsită de dorinţa de a mai face ceva.

Aşa am ajuns să apelez la psihoterapie. Nu înţelegeam de ce aveam tendinţa de a vedea totul în negru, de ce nu mă mai mulţumea nimic, cu toate că, din perspectiva celor care mă cunoşteau, aveam tot ce îmi trebuie.

Pe de altă parte, ai mei erau foarte nemulţumiţi de mine, cu toate că nu lipseam la mesele de weekend, îi ajutam la cumpărături, mă îngrijeam de nevoile lor de sănătate, dar le eram şi un soi de entertainer. Luam bilete la film, la spectacole de teatru şi concerte, unde mergeam împreună.

Primul lucru de care mi-am dat seama, după începerea terapiei, a fost faptul că pentru părinţii mei eram încă un copil model, însă la vârsta mea încă nu învăţasem să am grijă şi de mine, de nevoile mele. Chiar dacă îmi reproşau faptul că nu am o relaţie, îmi creaseră atât de multe obligaţii, încât, practic, nu mai aveam timp de mine.

Iniţial, am rămas blocată. Nu îmi venea să cred ce simple puteau fi lucrurile şi cât de mult le complicasem eu. Credeam că sunt singură pentru că nu arăt bine, pentru că nu mă plac ceilalţi sau pentru că nimeni nu era îndeajuns de bun pentru mine. Ai mei, imediat ce cunoşteam pe cineva, începeau să îi disece comportamentul, modul de a comunica, felul de a se îmbrăca şi imediat ajungeau la concluzia că nu mă merită. Din păcate, acum, rememorând cu tine toate relaţiile avute, îmi dau seama că am renunţat mult prea uşor, din cauza presiunii puse de părinţi. Însă la vremea respectivă nici măcar nu îmi trecea prin cap să mă gândesc dacă au sau nu dreptate. În fond îmi erau părinţi şi îşi doreau tot ce este mai bun pentru mine.

O perioadă mi-a fost rău la propriu, îmi venea să vărs, mă dureau toate şi eram pusă pe harţă cu toată lumea. La părinţi încercam să păstrez încă aparenţele, cu toate că şi-au dat seama imediat că se întâmplă ceva cu mine. M-au certat destul de rău când au auzit că mă duc la psiholog. Ba chiar m-au jignit, spunându-mi că doar nebunii merg la psiholog. Atunci mi-am dat seama că ai avut dreptate. Îşi doreau să mă ţină în continuare legată de ei şi de nevoile lor. Ceea ce face imposibilă o relaţie. Numai că acum simţeam că mi-am pierdut poate cei mai frumoşi ani şi nu m-am bucurat cum ar trebui de viaţă.

Nu m-am certat cu ei, însă am redus foarte mult activităţile pe care le făceam împreună. Ei mă sunau de mai multe ori pe zi, îmi dădeau mesaje şi încercau să facă totul pentru a reveni la situaţia din trecut. Mi-a fost foarte greu la început, mă durea sufletul să îi văd că plâng şi mă învinovăţesc de toate cele, însă eram hotărâtă să recuperez anii pierduţi.

O perioadă nu mi-au vorbit deloc, ceea ce mi-a făcut mai degrabă bine decât rău. Am avut timp să analizez persoanele din jurul meu cu alţi ochi, fără să mai fiu influenţată de ei. Şi am descoperit că nu sunt nici aşa de urâtă sau de nedorită, dar şi că bărbaţii nu erau chiar demoni. Aveau şi ei defectele lor, aşa cum le aveam şi eu pe ale mele. Am înţeles că o relaţie presupune compromisuri şi acum eram pregătită să le fac, fără să renunţ totuşi la valorile mele.

Din variantele pe care le-am cultivat mai mult sau mai puţin în câteva luni, culmea, am ales un tip cu care am mai încercat o relaţie acum mai bine de 10 ani. Am vorbit mult cu el, mi-a spus cât de mult l-am făcut să sufere la vremea respectivă. Era mirat că m-am schimbat şi nu înţelegea cum reuşisem să scap de umbra părinţilor până la urmă. Am fost sinceră şi i-am spus, iar el m-a felicitat. Pot spune că mă simt bine cu el şi încercăm să ne construim o relaţie bazată pe încredere şi respect reciproc.

Părinţii mei, după luni bune în care nu mi-au vorbit sau m-au acuzat de toate relele lumii, încep treptat să înţeleagă că am nevoie să îmi construiesc propria viaţă. Nu le-a dispărut pe deplin năravul, mai erup din când în când, dar partenerul de acum este foarte înţelegător şi mă ajută să trec peste momentele mai dificile ale relaţiei cu ei.

Sper ca povestea mea să îi ajute pe părinţii care o citesc, dar şi pe copiii ce se regăsesc în ea. Eu mă bucur de viaţă şi consider că am depăşit momentele dificile din trecut. Chiar dacă în viaţă voi mai întâmpina şi alte probleme, acum sunt mai încrezătoare că am să le fac faţă.”

Autor: Psihoterapeut Constantin Cornea