Jurnalul unui bărbat care considera că viaţa lui este un eşec

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa. – Autor: Psiholog Constantin Cornea

„Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge în punctul în care să mă gândesc la sinucidere. Aveam senzaţia că sunt prins într-o plasă de păianjen şi că toate eforturile mele îmi strângeau un laţ în jurul gâtului până la sufocare.

Da, aceasta era senzaţia mea intimă, că mă sufoc.

Recomandări

Jurnalul unui bărbat căsătorit a doua oară şi, din nou, în prag de divorţ

Jurnalul unei femei judecate pentru că avea o relaţie cu un bărbat mai în vârstă

Apoi aveam senzaţia unei căderi într-un abis ce îmi întuneca mintea şi capacitatea de judecată.

Într-o dimineaţă, după o noapte de beţie, m-am trezit internat într-un spital de psihiatrie. Nu îmi aminteam cum am ajuns şi motivele pentru care mă aflam în acea situaţie. Una dintre asistente mi-a spus că făcusem un scandal monstru într-un restaurant, iar chelnerii au chemat salvarea pentru că mi se făcuse rău.

A fost un şoc şi parcă, după ani de zile, mă trezeam la o realitate pe care nu o recunoşteam. Aveam o senzaţie de dedublare şi nu îmi doream să văd sub nicio formă realitatea. Poate pentru că nu o puteam suporta sau pentru că nu voiam să o accept. Au fost ani pe care acum, pentru prima dată, după tratamentul psihiatric, îi revedeam mai clar, ca pe ecranul unui televizor. Dar oare aceasta era viaţa mea?

Cu un an în urmă m-a părăsit soţia, luându-mi şi cei doi copii. A plecat seara, cu câteva bagaje, plângând şi reproşându-mi lucruri pe care nu le puteam percepe din cauza aburilor alcoolului. Eram amorţit şi nu înţelegeam dacă mi se întâmplă mie asta sau doar visez. Cruntă a fost trezirea de dimineaţă, cu durerile de cap specifice, dar se pare că nu a fost de ajuns.

Am plecat la muncă şi mă simţeam cumva amorţit. Cafeaua de la benzinărie mi-a mai limpezit mintea, dar sufletul era încă amorţit. Şi aşa se pare că a rămas, aproape un an de zile, în care viaţa trecea pe lângă mine, eu rămânând un spectator pasiv. Nu înţelegeam mare lucru, iar alcoolul mă ajuta să nu simt nimic.

Cum nu am simţit nimic nici în ziua în care am fost concediat. M-a chemat şeful la el în birou şi a încercat să stea de vorbă cu mine. Îmi spunea că ştie bine că sunt zile în care ajung „afumat” la serviciu şi că nu îmi mai fac treaba. M-a întrebat ce vreau să fac mai departe şi că singurul lucru pe care îl mai poate face pentru mine este să mă roage să îmi iau concediu medical până când mă voi simţi în stare să îmi reiau lucrul. Asta m-a înfuriat şi am ajuns să mă cert cu el. Mi-a spus atunci că singura soluţie pentru a mă trezi este să mă concedieze.

Am plecat abătut, într-o casă goală în care singurul suflet care mă aştepta era un păianjen care îşi făcuse casă deasupra patului meu. Plasa lui îl ajuta să supravieţuiască, însă, pentru mine, se părea că totul se sfârşeşte. Nu mai doream să ies din casă decât uneori, pentru a-mi cumpăra ceva de mâncare şi alcool.

După ce am stat internat două săptămâni, am plecat spre casă cu o reţetă şi cu un număr de telefon al unui psiholog. Dar ce putea să îmi spună mie un psiholog? Cum putea el să înţeleagă ceea ce eu însumi nu înţelegeam?

A doua zi după externare am mers la psiholog. Nu ştiu cum a trecut timpul, însă, cumva, puzzle-ul nu mai părea atât de disipat. Era cumva şi efectul medicamentelor, iar eu mă simţeam mai bine. Am înţeles că este foarte important să îmi recapăt jobul, dar, mai mult decât atât, şi familia. Iar asta a durat. A fost prima dată când am simţit cum mă doare sufletul. Şi durerea era cruntă. Apoi am început să revăd cât de mult am greşit de-a lungul timpului. Şi mi-am dat seama câtă durere şi suferinţă am produs la rândul meu. Era îngrozitor ceea ce făcusem, dar eram mai hotărât decât oricând să repar totul. Mi-am făcut un plan. Trebuia prima dată să îmi găsesc un job onorabil şi apoi să încerc să îmi recâştig familia, asta dacă nu descopeream cumva că poate fi prea târziu.

Pentru că sunt un bun profesionist, mi-am găsit repede un job la o companie concurentă. Am avut o mică problemă când mi s-a cerut scrisoare de recomandare de la fosta firmă. M-am dus cu inima strânsă la fostul şef şi mare mi-a fost mirarea când acesta, după ce a auzit ce am făcut în ultima perioadă, m-a felicitat. Îi părea rău că mă pierde, mi-a făcut şi o ofertă, însă doream să îmi schimb viaţa, aşa că am plecat la concurenţă. Nu înainte de a-i mulţumi fostului şef pentru şutul în fund.

Cu familia a fost mai greu. Însă luni de-a rândul am încercat să îmi recâştig soţia. Am aflat programul copiilor şi am început prin a duce sau a lua copiii de la şcoală. Apoi, pe măsură ce le recâştigam încrederea, am început să îmi petrec din ce în ce mai mult timp cu ei. Ştiu că fericirea este un lucru mare, dar vreau să vă spun că ziua în care soţia şi copiii au revenit acasă a fost cea mai luminoasă din viaţa mea. Pentru că, da, aşa simţeam acum bucuria. Ca pe o lumina caldă care îmi încălzea sufletul.

Cu ajutorul terapiei am înţeles în ce moment am început să îmi pierd controlul şi ce am de făcut pentru a nu mai ajunge în acea situaţie. Acum mă simt mai puternic, mai încrezător şi cred că viaţa mea are un scop. Acela de a aduce fericirea în viaţa familiei mele.”