Jurnalul unei femei perfecţioniste la job care îşi neglija relaţia de cuplu

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„De când mă ştiu, mi-a plăcut să fac totul perfect. Încă din clasele primare am fost o elevă silitoare. La facultate am terminat printre primii din an, dar când m-am angajat am avut prima depresie. Fusesem la câteva interviuri şi primii care m-au chemat pentru a semna un contract de angajare au fost cei la care am şi început munca. Marele şoc a fost în momentul în care mi-am dat seama că fusesem aleasă mai degrabă pentru felul în care arătam decât pentru cât de bine sunt pregătită.

Venind de pe băncile facultăţii, era normal să nu ştiu foarte multe lucruri. Însă consideram că sunt o minte deschisă, dispusă să înveţe şi să facă sacrificii. Asta am spus şi la interviu şi, după un timp, la o petrecere a firmei, după câteva pahare de vin, unul dintre şefi mi-a spus că el a fost cel care a luat decizia de a fi angajată, însă speră să mă comport şi eu mai deosebit cu el după aceea.

Recomandări

Jurnalul bunicilor uitaţi de copii

Jurnalul unui bărbat care îşi înşală soţia

Fiind o fire mai introvertită, încă din prima zi de lucru am încercat să pun întrebări, fără să deranjez, în dorinţa de a mă specializa cât mai curând şi cât mai temeinic. Nu aveam foarte multă experienţă socială sau, cum spuneţi voi psihologii, inteligenţă socială. Aveam un prieten încă din anul doi de facultate, cu care urma să mă mărit şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aşa că, nefiind prea ieşită în lume, nu înţelegeam apropourile şefului şi nici reticenţa colegilor în a-mi arăta lucruri. Eu voiam să muncesc şi doar asta conta pentru mine. Nu venisem să îmi fac prieteni, îmi erau de ajuns relaţiile de colegialitate şi nici nu eram în căutarea unei relaţii sentimentale. De altfel, de-a lungul vieţii nici nu am avut prea mulţi prieteni şi nici relaţii sentimentale. Prima mea relaţie serioasă a fost cea începută în facultate.

Şi cum spuneam, văzând că sunt ocolită de colegi, am încercat, în fel şi chip, rămânând totuşi decentă, să vorbesc cu ei. Nu voiam să mă plâng şefilor, credeam că pot fi reticenţi doar pentru că sunt nouă şi introvertită. Foarte curând, după angajare, a fost acea petrecere în firmă, la sfârşit de program, când şeful m-a luat deoparte să îmi spună că el se aştepta la mai mult din partea mea. De asemenea, mi-a spus că, dacă sunt dispusă să-i ofer ce îşi doreşte, mă va ajută să îmi construiesc o carieră frumoasă. Şi că oricum altă variată nu există. Nu doar la firma noastră, ci peste tot, pentru că aşa este construită societatea.

Acasă, cu prietenul meu, nu aveam cum să vorbesc despre astfel de lucruri. Era o persoană geloasă oricum. Şi în fond, ce putea face el? Aşa că am decis să îmi caut în altă parte de lucru. Nu a trebuit să aştept foarte mult, am reuşit să obţin un alt interviu la o firmă mai mare. Credeam că în sfârşit viaţa mea îşi va găsi făgaşul potrivit. Aici însă am dat de o şefă exagerată. Era extrem de frustrată şi tot ce făceam eu sau oricine altcineva nu era bine. Era în permanenţă nervoasă şi nemulţumită. Relaţiile cu colegii însă erau de data asta mai bune. Eram ajutată să înţeleg ce am de făcut şi îmi făceam treaba bine. Însă programul de lucru ţinea până după orele 19, 20 sau chiar mai târziu, pentru că, aşa cum am mai spus, orice făceam nu era bine şi trebuia refăcut la nesfârşit. Şefa noastră venea la 11 şi făcea armata cu noi până târziu în noapte.

Acest program a început să îmi creeze probleme şi acasă. Prietenul meu devenea din ce în ce mai gelos. Spunea că rămân peste program pentru vreun coleg şi că în casă nu fac mai nimic. Sinceră să fiu, cu treburile din casă avea dreptate. Când ajungeam acasă eram stoarsă de puteri, nu îmi doream decât să fac un duş şi să mă culc. Însă în privinţa vreunei relaţii la muncă nici nu se putea pune problema. Am început să pun la suflet ce se întâmplă la muncă. Eu sunt perfecţionistă şi voiam ca proiectele la care lucram să fie, cum altfel, perfecte. Însă, oricât de mult încercam să mă apropii de final cu un proiect, venea şefa şi îmi spunea că nu este bine. Culmea, pe acelaşi proiect avea cerinţe diferite. Azi îmi spunea să fac ceva. Acel ceva îmi lua câteva zile. Şi când mă duceam la ea mândră de rezultatele mele, mă întreba de ce am făcut aşa şi nu altfel. Şi dintr-odată îmi cerea să fac proiectul altfel, având alte cerinţe şi altă viziune. Nu mai înţelegeam nimic. Şi asta mă făcea să stau şi mai mult la muncă pentru a duce proiectele la final.

Într-o dimineaţă, după doar câteva ore de somn, când mă pregăteam să plec la muncă, partenerul meu, cu care trebuia să stabilim ziua nunţii, m-a anunţat că vrea să ne despărţim. Că eu am doar probleme, că nu mai am timp de el, că nu fac nimic în casă, că nu am mai făcut dragoste de mai bine de o lună şi câte şi mai câte. Avea mare dreptate în ceea ce spunea, însă nu ştiam cum să procedez.

Am încercat să îl liniştesc şi să îi spun să mai aştepte o lună, ca să am timp să mă schimb şi apoi totul va fi bine. A fost foarte greu de înduplecat, însă s-a lăsat convins.
Toată discuţia cu el m-a făcut să întârzii la muncă, unde şefa mă aştepta cu o falcă în cer şi una în pământ. Am încercat să îmi păstrez calmul şi să îi spun că am avut o mică problemă personală, dar că nu se va mai întâmpla. Ea nu s-a oprit, ba din contră. Mi-a spus că nu este mulţumită de mine, că sunt o tâmpită, că nu sunt în stare de nimic şi câte şi mai câte…

M-am supărat îngrozitor, m-am dus în biroul meu şi am început să îmi strâng lucrurile. O colegă m-a văzut şi mi-a spus să las deocamdată lucrurile cum sunt şi să mergem împreună la o cafea. Mi-a vorbit despre tine şi mi-a dat numărul de telefon.

Mi-am făcut programare şi am început şedinţele de psihoterapie. Acum sunt bine. Am înţeles că şefa nu avea nimic cu mine, ci aşa se comportă ea cu toată lumea. Că nu îi puteam schimba comportamentul indiferent de ce voi face, pentru că ea însăşi avea o tulburare psihică de care nu era conştientă.

Am vorbit despre relaţia de cuplu şi am învăţat să fiu mai deschisă cu partenerul, să îi spun prin ce trec şi să mă sfătuiesc cu el. Este mai mare cu câţiva ani decât mine şi a fost foarte încântat când m-am dus să vorbesc cu el. A fost reticent la început, când a auzit că mă duc la psiholog, însă, văzând schimbările, s-a obişnuit cu ideea. Ba din contră, am reuşit, aşa cred eu, cu ajutorul psihoterapiei, să îl ajut să îşi recunoască problema geloziei, dar şi a dependenţei de alcool şi să le mai modereze.

Între timp, mi-am schimbat din nou jobul. Nu pentru că sunt în căutarea şefului perfect, înţelegând că acesta nu există, ci pentru că am decis că familia este mai importantă decât jobul. Şi am căutat acel job care să îmi lase timp pentru familie. Lucrurile nu sunt perfecte nici la noul loc de muncă, încă cel puţin nu mai am o şefă frustrată şi isterică şi am un program care îmi permite să îmi petrec timpul şi cu partenerul de viaţă. Am stabilit şi data nunţii, cine ne vor fi naşi şi alte amănunte care ţin de viitorul nostru împreună.

Însă cred că cel mai mare pas l-am făcut în relaţia cu mine însămi. Am înţeles că perfecţionismul este bun, dacă poate fi aplicat. Altfel, se poate transforma într-o armă cu două tăişuri care îmi poate face mai mult rău decât bine. Acum sunt mai împăcată cu mine, lucrurile pe care le am de făcut sunt mai clare şi ştiu mai bine ce aşteptări pot avea de la alţii, dar şi ce am şi pot eu oferi.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea