Jurnalul unui copil crescut de bunici

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Sunt un tânăr ce se simţea ca un bătrân la sfârşitul vieţii când te-am contactat. Pentru mine, copilăria a fost un vis urât, iar adolescenţa… un coşmar. Ştii cât este de greu să fii copil, să se ia colegii de şcoală de tine şi să nu ai pe cineva care să te apere?

Părinţii mei au plecat la Domnul când aveam câţiva anişori. A fost un şoc peste care bunicii din partea mamei şi cei din partea tatălui nu au putut trece niciodată.
Tata era singur la părinţi, iar mama mai avea o soră mai mică. Eu am fost crescut de bunicii din partea mamei, care erau destul de bătrâni. Pe ceilalţi bunici îi vedeam rar, eventual de sărbători. Erau mereu gârboviţi şi livizi. Nu i-am văzut niciodată zâmbind şi chiar dacă făceau totul ca să îi plac, ceva mă făcea să nu mă apropii de ei.

Recomandări

Jurnalul unui adolescent căruia părinţii nu îi înţelegeau adevăratele pasiuni

Jurnalul unui copil ai cărui părinţi au divorţat

În copilărie am suferit enorm. Copiii sunt foarte răi. Şi dacă prind pe unul mai slab sau fără apărare, se iau de el. Aşa am fost eu. Ciuca bătăilor şi subiectul glumelor colegilor mei. Bunicilor le-am spus la început, însă cu timpul am învăţat că nu mă ajută cu nimic. Pentru că doar mă ascultau şi nu făceau nimic să mă apere.

Mă uitam cu jind la alţi copii. Părinţii lor veneau la şcoală, vorbeau cu profesorii, cu diriginta sau cu directoarea şi se luau măsuri. La mine nu se întâmpla niciodată aşa. Ba din contră, când venea unul dintre bunici la şedinţă, toţi colegii râdeau de mine. O făceau gratuit, cu răutate, fără urmă de milă sau de înţelegere.

Apoi am intrat în adolescenţă. Îmi era teamă şi de umbra mea. Mi-am rugat bunicii să mă lase să fac arte marţiale sau box pentru a mă putea apăra. Însă nu au fost niciodată de acord. Îi interesau doar şcoala şi rezultatele la învăţătură. Ceea ce nu a fost rău, însă nu a fost de ajuns.

Problemele mele de încredere se acutizau şi nu aveam cu cine să vorbesc. Despre relaţiile cu fetele ce să mai spun, am suferit cele mai crunte umilinţe. Dacă reuşeam cumva să intru în vorbă cu vreo fată, inevitabil venea unul dintre colegi şi mă făcea de râs.

Când am intrat în depresie şi nu doream să mai ies din casă, nici să mai învăţ, bunicii au intrat în panică. Citind despre diferite boli şi situaţii pe net, te-au descoperit pe tine şi mi-au făcut o programare. Aşa am putut şi eu, pentru prima dată în viaţă, să îmi descarc sufletul la cineva. Şi aveam atât de multe de spus…

Cu timpul, m-am mai liniştit. Am înţeles că şcoala rămâne în continuare importantă, dar mi-am refăcut relaţia şi cu bunicii din partea tatălui. S-au bucurat nespus când am început să îi vizitez mai des. Am căpătat mai multă încredere şi în timp am ajuns să mă bucur, văzând că am o familie atât de mare, cu care mă înţelegeam din ce în ce mai bine.

Mă bucur că încă de la început am gândit o strategie legată de o viitoare profesie şi că am ales facultatea de drept. Acum sunt un tânăr licenţiat, am o prietenă minunată, pe care am cunoscut-o de curând, şi mă gândesc cu încredere la viitor. Sunt sigur că toate experienţele din trecut mi-au oferit lecţii de viaţă pe care nu le voi uita niciodată, dar care nu îmi mai sfâşie sufletul aşa cum o făceau odată. Sunt încântat că ofer şi primesc afecţiune, iar viaţa mea va arăta cu siguranţă bine pe viitor.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea