Dr. Andreea Nechita: „Scaunul cu rotile nu este o condamnare la neputinţă” EXCLUSIV

Pe Andreea am cunoscut-o virtual, dacă pot spune aşa, prin intermediul interviurilor acordate presei în ultimii doi ani.
Am fost profund impresionată de povestea ei, de ambiţia de care a dat dovadă învăţând pe brânci pentru a absolvi Facultatea de Medicină de la Iaşi şi de faptul că nu-şi consideră „accesoriul”, un scaun cu rotile pe care îl foloseşte de la 16 ani, un impediment, ci, din contră, un motiv în plus să demonstreze tuturor că dizabilitatea nu este un defect sau o condamnare la neputinţă.

Acum este medic rezident Dermatovenerologie la Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi şi cea mai mare dorinţă a ei este ca starea de sănătate să îi permită să profeseze, după terminarea rezidenţiatului, într-un spital de stat din România.

„Niciodată nu te va critica o persoană superioară sau mai bună decât tine!”

CSÎD: Spune-mi, te rog, pentru cine nu te cunoaşte încă din interviurile din presă, cine eşti tu, Andreea Nechita?

Recomandări

Dr. Ovidiu Tudor, neurolog: ”Scleroza multiplă nu înseamnă automat scaun cu rotile”

Otilia Mantelers: sfaturi pentru părinţii copiilor cu dizabilităţi

Dr. Andreea Nechita: Sunt o persoană perfect normală, chiar dacă „accesoriul” pe care îl port zi de zi mă diferenţiază aparent din punct de vedere fizic faţă de ceilalţi. Consider că scaunul cu rotile nu este o condamnare la neputinţă.

Sunt medic rezident în anul III Dermatovenerologie şi fac parte din categoria puţinelor persoane cu dizabilităţi care profesează dintr-un scaun rulant în domeniul medical. Chiar dacă pare neobişnuit ca un om în situaţia mea să dorească să ofere ajutor şi sprijin celorlalţi aflaţi la nevoie, consider că această meserie mă reprezintă în totalitate.

CSÎD:  Ce impact au avut aceste apariţii în presă asupra relaţiilor tale cu colegii din spital, cu prietenii, cu oamenii simpli de pe stradă?

Dr. Andreea Nechita: Încă din anul III de facultate am acceptat să mă afişez public. Toate apariţiile în presă au avut un impact pozitiv asupra evoluţiei mele şi nu regret că am luat decizia de a le arăta şi celorlalţi că se pot face lucruri bune şi constructive cu puţină voinţă şi curaj.

Contrar aşteptărilor mele, reacţiile celorlalţi au fost de încurajare, apreciere, uneori şi de compasiune. Primesc foarte des mesaje din partea unor persoane pe care nu le cunosc şi îmi mulţumesc pentru anumite aspecte, ceea ce înseamnă că scopul meu a fost atins şi am transmis ceea ce mi-am dorit.

Sunt persoane care îmi zâmbesc pe stradă, deşi nu le cunosc, unele mă abordează direct spunându-mi că mă ştiu de la televizor, ba chiar au fost oameni care m-au oprit în mall şi m-au rugat să fac poze cu ei. Mi se întâmplă des ca pacienţii să mă recunoască şi să îmi spună: „Vă ştiu!” Consider că e un lucru bun. Ultima oară chiar am fost abordată pe trecerea de pietoni de o persoană care m-a felicitat, iar la câteva zile ne-am intersectat într-un magazin, bineînţeles cu aceeaşi atitudine pozitivă şi optimism.

Cu toate acestea, ştiu că există şi persoane care nu sunt de acord cu prezenţa mea în „lumea medicală” şi au tendinţa spre judecată greşită. Dar să nu uităm că niciodată nu te va critica o persoană superioară sau mai bună decât tine!

„Tot răul a fost spre foarte bine!”

CSÎD: La ce vârstă ai ajuns în scaunul cu rotile şi de ce, care a fost cauza?

Dr. Andreea Nechita: Folosesc scaunul rulant de la vârsta de 16 ani. Probabil că majoritatea persoanelor care mă văd prima oară se gândesc că aş fi suferit un accident. Am fost diagnosticată cu amiotrofie spinală tipul III încă de la vârsta de 3 ani. Este o afecţiune neuromusculară ereditară ce constă în pierderea treptată a masei musculare.
Am fost un copil aproape normal, care mergea uşor balansat şi împiedicat.

Chiar dacă am făcut tot ce se putea la acel timp (multiple spitalizări atât în ţară, cât şi în străînătate, kinetoterapie, intervenţii cu celule stem şi OEC, hipoterapie, delfinoterapie), în urma unei operaţii de ocluzie intestinală ce s-a complicat cu un şoc septic nu am reuşit să mai păşesc, să stau în picioare. Practic, tot ce obţinusem până la acel moment prin diferite terapii s-a pierdut în câteva zile.

CSÎD: Cum ai reuşit să treci peste acest inconvenient, faptul că nu poţi merge, cum ai găsit puterea să îţi găseşti vocaţia, cea de medic?

Dr. Andreea Nechita: Am trecut foarte repede peste acele momente. Ştiam că la un moment dat, după 45 de ani cel mai devreme, voi ajunge într-un scaun rulant. Nu mă aşteptam chiar de la 16 ani să am o aşa evoluţie, dar m-a ajutat faptul că eram sociabilă, m-am reintegrat foarte rapid la liceu şi mi-am ocupat tot timpul cu învăţatul. Imediat după ce am ajuns în scaunul rulant am luat decizia de a susţine admiterea la Medicină. Nu a fost chiar întâmplător. Tot răul a fost spre foarte bine. Cel puţin aşa văd eu situaţia!

CSÎD: De ce dermatovenerologia şi nu… psihologia, să spunem? Ce te-a atras la acest domeniu?

Dr. Andreea Nechita: Ce-i drept, iniţial mă gândisem la Facultatea de Psihologie. Brusc mi-am schimbat decizia, după acel eveniment mai puţin fericit pentru un adolescent. Încă de când am intrat la Medicină, am ştiut sigur că îmi doresc Dermatovenerologie sau Endocrinologie.

Mi-am dorit o specialitate care să nu presupună efectuarea de gărzi şi să îmi permită şi timpul necesar recuperării mele. În mod cert, nu aş fi putut să profesez în Medicină de Urgenţă, Anestezie şi Terapie Intensivă, Chirurgie etc. şi nu mi-aş schimba sub nicio formă specialitatea actuală, deşi am fost îndrumată să îmi aleg Medicină de Laborator sau Anatomie Patologică. E mai important să faci ce îţi place şi să îţi cunoşti înclinaţia!

Lipsa medicamentelor pentru boli rare, un motiv pentru care multe familii au părăsit ţara

CSÎD: Care sunt principalele probleme cu care se confruntă un medic rezident?

Dr. Andreea Nechita: Vorbind strict din perspectiva mea, singurele aspecte negative pe care le-am observat uneori, din partea anumitor pacienţi, ar fi lipsa de respect, insistenţa şi neîncrederea transmisă indirect. Unii sunt sceptici în faţa unor medici „tineri”, aşa cum îi numesc ei.

CSÎD: Dacă ai fi ministru al Sănătăţii, care ar fi primele măsuri pe care le-ai lua în sprijinul pacienţilor?

Dr. Andreea Nechita: O măsură importantă, atât pentru pacienţi, dar şi pentru evitarea sindromului burnout la medici, ar fi alocarea mai multor posturi, şi nu doar locuri, odată cu susţinerea examenului de rezidenţiat şi nu numai. Observ frecvent pe site-urile de socializare nemulţumirea pacienţilor referitoare la timpul de aşteptare alocat fie pentru programare, fie pentru consultaţii.

Un caz concret este cel al medicilor din specialitatea Medicină de Urgenţă, care sunt depăşiţi de situaţie de cele mai multe ori. Numărul de pacienţi care se prezintă în UPU este foarte mare, chiar dacă unii se prezintă inutil de cele mai multe ori, comparativ cu numărul medicilor repartizaţi pe liniile de gardă. Sunt de părere că, odată cu deblocarea posturilor, s-ar opri şi acest obicei de migrare a medicilor în număr foarte mare.

Un alt aspect important din punctul meu de vedere, dar care a cam fost neglijat în ultima vreme în ţara noastră, este lipsa medicamentelor pentru boli rare. Din acest motiv, vă pot asigura că sunt multe familii care şi-au părăsit ţara pentru salvarea propriei vieţi sau a copilului lor.

„Nu mă tentează să profesez în străinătate”

CSÎD: Care este cea mai mare dorinţă a ta, după finalizarea rezidenţiatului?

Dr. Andreea Nechita: Următorul pas din cariera mea este promovarea examenului de medic specialist, cu profesarea ulterioară într-un spital de stat. Îmi doresc ca starea mea de sănătate să îmi permită exercitarea meseriei în totalitate. Momentan vă promit doar că nu voi dezamăgi!

CSÎD: Nu te-ai gândit să profesezi la un spital din afară?

Dr. Andreea Nechita: Nu mă tentează să profesez în străinătate, atât timp cât şi spitalele de stat din ţara noastră îmi oferă ceea ce am nevoie pentru a-mi exercita meseria. Sunt conştientă de faptul că aş avea parte de condiţii mai bune poate în altă ţară, de mai mult respect, dar momentan îmi menţin părerea şi decizia. Nici în străinătate nu e o viaţă mai uşoară, nu spun asta din patriotism, ci din experienţa mea ca pacient de câţiva ani la unul dintre marile spitale din Roma.