Dr. Gabriel Diaconu, medic în autoizolare: „N-avem de ales acum decât să ne ridicăm şi să dăm tot ce e mai bun din noi. Şi medici, şi pacienţi!”

Epidemia COVID-19 a adus cu sine şi noutăţi nedorite în contextul actual. O pacientă internată pentru cezariană a recunoscut abia în sala de operaţie că ar putea fi infectată cu coronavirus. O clinică privată este acum în carantină, cu întreg personalul care o deservea. Medicul psihiatru Gabriel Diaconu este în izolare impusă şi ne-a vorbit despre implicaţiile psihice ale izolării sociale, despre cum toate specialităţile medicale sunt, direct sau indirect, afectate de această epidemie, despre ce ar trebui să ne pună pe gânduri şi ce ar trebui să înţelegem după această criză. Şi, mai ales, despre speranţă!

„Autoizolarea e un mijloc eficace de a acţiona la timp”

CSÎD: V-aţi impus autoizolare, deşi nu aţi avut contact direct cu pacienta/ lăuza testată pozitiv. De ce aţi luat această decizie?

Dr. Gabriel Diaconu: Decizia este foarte simplu de argumentat. Procedura de urmat, când se detectează un caz COVID-19 iniţial bănuit că fi fost „altceva” (nu contează motivul), pleacă de la premisa că a avut loc deja transmitere în „micro-comunitatea” sanitară.

Recomandări

O gravidă româncă infectată cu coronavirus a născut la o clinică privată. Diagnosticul a fost pus…

O companie a donat tratament pentru 8.000 de pacienţi COVID-19 din România

Drept urmare, vrei să duci distanţarea interpersonală la maximum, pe termen scurt, ca să elimini posibilitatea contaminării altor persoane, cu sau fără ştirea ta. Majoritatea cazurilor, la adult şi la tânăr, sunt minim simptomatice sau asimptomatice, drept urmare autoizolarea e un mijloc eficace de a acţiona la timp.

CSÎD: Aveţi cunoştinţă despre cum se efectuează testarea? În ce constă efectiv acest test?

Dr. Gabriel Diaconu: Sunt la curent cu tipurile de testare propuse de autorităţi. Standardul de aur, la acest moment, este testarea genetică prin care se identifică secvenţa specifică pentru coronavirus, respectiv teste moleculare care identifică „amprenta” capsulei virusului, unică pentru SARS-CoV-2. Pentru asta se prelevează secreţii de la nivelul nasului, similare exsudatului care se face pentru streptococ, care se dau la laborator pentru prelucrare.

CSÎD: Ce impact are asupra psihicului unui pacient declararea sa drept infectat cu virusul? Ce ar trebui să ştie şi să conştientizeze?

Dr. Gabriel Diaconu: Cred că impactul poate fi în bună măsură mediat de nivelul de informare al fiecăruia dintre noi. Este important de ştiut că majoritatea oamenilor îşi revin doar cu tratament al simptomelor (febră, tuse, dureri musculare). Dar cel puţin la fel de important este că, dacă oamenii încep să aibă dureri, tuse agravată, dificultăţi de respiraţie, ar trebui să contacteze urgent medicul, pentru că asta poate însemna, în contextul celorlalte semne, debutul unei pneumonii. Cu cât e luată mai din pripă, cu atât poate fi mai repede şi mai eficient tratată.

„Frica şi furia sunt sentimente umane provocate de senzaţia ameninţării”

CSÎD: Cum trebuie să comunice apropiaţii cu un pacient infectat, nu doar din punctul de vedere al măsurilor de protecţie? Ce mesaje ar trebui să transmită ei?

Dr. Gabriel Diaconu:  În primul rând, familia trebuie să se asigure că acesta păstrează distanţa socială şi o igienă strictă. Sunt multe gospodării în România unde oamenii stau în aceeaşi cameră.

Pacientul cu COVID-19 ar trebui să doarmă singur, să fie alimentat de la uşă, o perioadă de 10-14 zile să păstreze distanţa faţă de membrii familiei. Camera ar trebui să fie bine ventilată, igiena strictă cu apă, săpun, dezinfectarea suprafeţelor cu alcool 70% şi a pardoselii cu soluţie cu hipoclorit.

CSÎD: Cum trebuie procedat astfel încât cei din familie să nu se simtă stigmatizaţi de faptul că un membru a fost diagnosticat cu COVID-19?

Dr. Gabriel Diaconu: Stigma pleacă din frică şi furie, iar frica şi furia sunt sentimente umane provocate de senzaţia ameninţării. Dacă familia procedează corect, dacă oamenii respectă distanţa socială, dacă vorbesc deschis despre asta cu cercul lor de prieteni, cu alţi membri ai familiei, schimbă accentul de pe frică pe colaborare. Până la urmă, acest virus, chiar dacă are caracteristici unice, are şi lucruri în comun cu toate celelalte virusuri care dau răceală, guturai sau chiar pneumonie.

„Implicarea non-stop în ştiri despre pandemie poate cauza deznădejde sau sentimentul dezastrului iminent”

CSÎD: Măsurile recente de limitare a deplasărilor pot afecta persoanele care au afecţiuni din sfera psihiatrică? Persoanele anxioase, depresive recurg, de regulă, la autoizolare, dar, în cazul de faţă, ar putea reacţiona negativ la izolarea impusă? Ce ar putea face să amelioreze simptomele?

Dr. Gabriel Diaconu: Măsurile de limitare a mişcării şi distanţarea socială extremă sunt neplăcute pentru toată lumea. Paradoxal, s-ar putea ca pacienţii psihiatrici să aibă un dezavantaj, ca şi alte persoane care s-au confruntat cu sistemul medical, prin aceea că sunt obişnuiţi să respecte recomandări medicale şi să vadă beneficiul lor. Pe termen scurt, şi persoanele sănătoase ar putea avea, trecător, stări de teamă, nelinişte, preocupare pentru diverse stări fizice (respiraţia lor, tuse etc.).

Ce poate ameliora neplăcerea este moralul aplicat la situaţia dată. Păstrează rutina de peste zi clară, fă lucruri care-ţi dau relaxare, bricolează, petrece timp cu cei dragi, consumă literatură, muzică, artă care să-ţi destindă psihicul.

Peste toate, e foarte important a) să rămâi conectat, dar b) să păstrezi o limită în tot ce înseamnă veştile care vin despre pandemie. Dimineaţa şi seara sunt două momente bune când să te uiţi la un jurnal de ştiri. Implicarea non-stop, îndeosebi în reţele de socializare, poate fi foarte supărătoare psihic şi poate cauza deznădejde sau sentimentul dezastrului iminent.

CSÎD: Au apărut şi în România primele decese. Pentru membrii familiei poate fi traumatizant faptul că nu pot parcurge etapele normale ale doliului? Poate avea urmări acest lucru?

Dr. Gabriel Diaconu: Până acum, toate decesele înregistrate au fost în cadrul altor boli cu evoluţie nefastă. Vom avea, fără doar şi poate, şi decese cauzate direct de COVID-19. Şi da, familiile vor avea durere, suferinţă şi tracas, cum se întâmplă când îţi moare cineva drag.

Sunt două aspecte în ce priveşte „etapele normale ale doliului”. Primul ţine de luatul la revedere de la cel care moare, iar celălalt – de tot ce presupune ritualul înmormântării şi apoi al pomenirii. Urmările pot să fie discutate dinainte cu un preot, duhovnic sau psiholog.

„N-avem de ales acum decât să ne ridicăm din această mizerie şi să dăm tot ce e mai bun din noi. Şi medici, şi pacienţi!”

CSÎD: Ce determină un pacient care a fost în zonă de risc să mintă? De ce se teme?

Dr. Gabriel Diaconu: Minţim mai des decât credem, chiar şi aceia care au o educaţie superioară. Minţim pentru că ne e frică de consecinţe, pentru că găsim o justificare internă pentru care „minciuna e preferabilă”. Intervine şi frica de stigmatizare, are un rol şi spaima de boală. Dar, în cele din urmă, minţim pentru că mecanismul de identificare a riscului de COVID-19 este birocratic şi viciat, într-o lume în care încrederea omului în doctor a scăzut foarte mult.

Plătim un preţ scump pentru 30 de ani în care medicina românească a fost târâtă, periodic, în noroi de diverse incidente, dar şi de involuţii maligne ale sistemului medical.
Pe de altă parte, n-avem de ales acum decât să ne ridicăm din această mizerie şi să dăm tot ce e mai bun din noi. Şi medici, şi pacienţi!

CSÎD: Medicii din sistemul de stat erau afectaţi de sindromul burnout încă dinainte de epidemie. Acum sunt şi mai expuşi. Ce pot face pentru a se proteja/igieniza mental? Ce mesaje le transmiteţi?

Dr. Gabriel Diaconu:  Recomandările trebuie să respecte „prototipul cultural” al medicului român, adică mândru, individualist, creativ, inventiv, obişnuit să interacţioneze cu un mecanism ruginit şi deficitar, când vine vorba de sistem sanitar. În primul rând, să aibă grijă de moralul lor. Să-şi păstreze umorul şi camarazii aproape. Să se bizuie pe echipa de lângă ei. Să ia fiecare zi ca pe un obiectiv în sine, pentru că vom învinge în lupta asta, dacă împingem mastodontul încă o zi şi apoi încă o zi.

Să aibă grijă de corpul lor, de felul în care se hrănesc, dorm, să-şi ia câteva ore pe zi în care să se rupă de nebunia dimprejur. Să vorbească, dacă şi când simt nevoia, cu un prieten apropiat. Să-şi ventileze sentimentele, oricât de ciudate par, mai degrabă decât să le adune în ei. Să se ferească de „eroism medical” în perioada asta şi să-şi măsoare paşii. Va fi mai greu, înainte să devină mai uşor.

CSÎD: Izolarea nu este o perioadă uşoară, mai ales pentru persoanele active şi pentru copii. Cum am putea-o face suportabilă?

Dr. Gabriel Diaconu: Putem face izolarea mai uşoară prin adaptarea rutinei obişnuite la habitat. Asta presupune păstrarea meselor, a activităţii profesionale (în regim remote/online), a hobby-urilor, dar şi a celor dragi aproape. Copiii trebuie cooptaţi, dar, în acelaşi timp, educaţi privind faptul că toţi trebuie să luptăm şi acesta e felul de-a lupta, de-a fi o comunitate. Distanţaţi, dar mai aproape decât oricând.

După perioada asta îngrozitoare, există „un mâine”

CSÎD: Cum vom ieşi din această izolare din punct de vedere psihic?

Dr. Gabriel Diaconu: Vom ieşi transformaţi. Întreaga umanitate se schimbă sub ochii noştri. Vom fi poate mai trişti o perioadă, dar poate mai grijulii. Mai înţelepţi. Mai deschişi la suferinţa celui de lângă noi. Cred că o să înţelegem mai bine rostul sănătăţii în societate, dar şi rostul societăţii în sănătate. Poate, cu ocazia asta, omenirea deschide ochii la faptul că, dacă ajuţi un om, ajuţi întreaga umanitate.

CSÎD: Cum vă descurcaţi ca individ cu autoizolarea? Ce vă lipseşte cel mai mult?

Dr. Gabriel Diaconu: Zilele par că se topesc una într-alta. Nu mai ştiu dacă e weekend, instinctele îmi spun că mâine ar trebui să mă duc la clinică. Cel mai mult mă doare când primesc telefoane de la pacienţi, pentru că majoritatea sunt foarte suportivi, foarte empatici şi-mi dau mesaje de încurajare. Înţeleg că o perioadă nu putem continua consultaţiile, majoritatea mă întreabă când cred că vom reveni la normal. Le spun că nu ştiu, dar că sper că în luna mai va fi mai bine.

M-am trezit că mi-e dor să fiu cu prietenii mei. Mi-e dor de părinţii mei. Am descoperit că am doruri în mine pe care, acum, nu le mai pot acoperi prin muncă. Uneori mă simt trist. Alteori furios. Alteori resimt o îndârjire care mă motivează. Ştiu că fac bine ce fac. Şi ştiu că, dacă alţi oameni vor face la fel, vom învinge.

Cel mai mult îmi lipseşte lumina soarelui. Îmi lipseşte drumul până la muncă, secvenţa aceea de câteva minute înainte să intre primul pacient pe uşă când îmi văd lista cu programări şi-mi fac planul mental cum am să „supravieţuiesc” zilei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi iubesc meseria. E oribil să fiu ţinut departe de ea.

„Speranţa. E un lucru care nu există decât dacă oamenii luptă pentru ea.”

CSÎD: Se spune că o criză aduce întotdeauna cu sine şi ceva pozitiv. În cazul de faţă se aplică această regulă nescrisă? Există vreun aspect pozitiv pe care îl întrevedeţi post-epidemie?

Dr. Gabriel Diaconu: Noutatea. Tatăl meu m-a învăţat să rămân curios la ce aduce ziua de mâine, indiferent de cât de rău arată ziua de astăzi. Şi dacă nici mâine n-aduce nimic bun, să păstrez curiozitate pentru cea de poimâine. Şi tot aşa.

Tatăl meu s-a născut în anul în care a început al Doilea Război Mondial. A trăit o copilărie de foamete, raţie alimentară şi o sărăcie pe care noi n-o putem concepe. Dar e o inspiraţie să te gândeşti că, după perioada aceasta îngrozitoare, ne aşteaptă o altă zi „de mâine”. Care mă face să rămân curios.

CSÎD: Cum se vede isteria coronavirus din perspectiva dvs.?

Dr. Gabriel Diaconu: Singura „isterie” coronavirus a fost a acelora care au denunţat îngrijorarea firească a publicului ca fiind „isterie”. M-a surprins cât de puţini oameni, astăzi, pricep ce înseamnă o epidemie sau o pandemie. M-a surprins cât de puţini înţeleg că, odată suit în acest carusel, nu te poţi da jos decât în câteva feluri, foarte limitate, din moment ce n-ai imunitate, n-ai vaccin, n-ai tratament specific.

Unii am devenit mai responsabili. Alţii se adâncesc în propria ignoranţă.

CSÎD: Ce v-aţi fi dorit să punctăm şi nu am atins în întrebările de mai sus?

Dr. Gabriel Diaconu: Speranţa. E un lucru care nu există decât dacă oamenii luptă pentru ea. Pentru acea bucăţică de speranţă din care să renască bucuria oamenilor. Nu e musai să fim noi aceia. Dar, indiferent de noi ca indivizi, umanitatea trebuie să meargă înainte. Şi nu va merge înainte decât dacă noi toţi continuăm să alimentăm speranţa. Ştim foarte bine că pare, mai mereu, că rămâne la fundul cutiei Pandorei. Care acum s-a deschis.