Mastectomie – Despre viaţa fără un sân şi redescoperirea feminităţii – Cosmina Grigore, patient coach(III)

Atunci când vorbim despre cancer, toate speranţele se îndreaptă evident către supravieţuire. Însă viaţa supravieţuitorilor nu este deloc uşoară – pe lângă lupta cu propriul corp pentru vindecare şi bună funcţionare, teama că boala poate reapărea, pacientul va face slalom şi prin labiturinturile sistemului medical şi alte familiei şi societăţii. Iar uneori, trebuie să înveţe să trăiască şi fără părţi din trup. Cosmina Grigore, astăzi primul pacient devenit patient coach din România vorbeşte despre mastectomie şi lupta sa pentru viaţă şi pentru păstrarea feminităţii.

CSÎD: Cosmina, ce se întâmplă în corpul dar şi sufletul unei femei după operaţia de mastectomie?
Cosmina Grigore: Înainte de a-ţi fi tăiat sânul nu ştii cum este să ai sânul tăiat. Chiar şi pentru tine pare simplu. Încurajat fiind de societate: o să te obişnuieşti, îţi facem reconstrucţie, va fi chiar mai frumos decât înainte, poţi să-ţi iei sutien special cu proteză etc – crezi chiar tu, fericită viitoare posesoare a unui sân lipsă sau reconstruit, că va fi ok. Sigur că nu poţi să îţi imaginezi ceva prin care nu ai mai trecut.
Şocul însă apare după. După ce vezi că e pe bune. Că niciodată de acum încolo nu vei mai avea cei doi sâni ai tăi. Mari mici, frumoşi, urâţi, lăsaţi sau fermi – erau ai tăi. Iar acum unul nu mai este. Sau chiar ambii. Şi colac peste pupăză nu mai ai nici păr, nu mai ai nici menstruaţie. Nu mai eşti tu. Şi nu vei mai fi la fel. Niciodată.

Recomandări

Cosmina Grigore, patient coach:”Te întrebi cum e posibil să fie cancer când sânul tău nu doare!”…

Cosmina Grigore, patient coach: ”La aflarea diagnosticului de cancer de sân am simţit trădare”(II)

Mastectomia vine cu o serie de schimbări în corp şi în starea psihică

CSÎD: Un amalgam de stări şi sentimente…

Cosmina Grigore: Pentru mine a fost greu. Foarte greu. Din punct de vedere fizic, la 3 luni de la mastectomie situaţia nu era tocmai roz: slăbisem, aveam 44 de kilograme, eram casectică. Mă tunsesem periuţă pentru că urma să fac chimio şi nu voiam să trec prin calvarul de a-mi cădea părul smocuri, smocuri. Îmi amintesc că primisem cadou tot felul de eşarfe şi cercei mari ca să contrabalanseze viitoarea chelie. Aşa slabă cum eram, fără un sân şi fără păr, mă simţeam ca un schelet nefericit. Frica, depresia, starea constantă de anxietate, toate mă paralizau. Mintea şi emoţiile erau parcă suspendate. Libidoul nu putea fi nici măcar luat în calcul. Eram 0 din punct de vedere feminitate, senzualitate, sexualitate. Totul fusese anulat.

Mi-era foarte greu să mă uit în oglindă. Doamne, cât am plâns când am avut, în sfârşit curajul să mă uit la mine prima dată după mastectomie. În oglindă. Goală. Tăiată. Îmi plăceau enorm de mult sânii mei şi aveam o colecţie impresionantă de sutiene. Îmi amintesc că de furie le-am dat pe toate. Nu am păstrat niciunul. Credeam că nu voi mai putea niciodată să port un sutien. Îmi amintesc că mi-a luat aproximativ un an ca să pot intra, din nou, într-un magazin de lenjerie intimă fără să-mi vină să plâng.
Nu e deloc uşor să vezi social media doldora de sâni şi funduri, iar tu să te simţi cum te simţi. Să asculţi discuţii între femei care se plâng sânii lor sunt oribili. Că ar vrea să fie mai mari. Să vezi femei – unele chiar apropiate – etalându-şi nonşalant feminitatea prin faţa soţului tau. Ah, câte faze, prin câte momente dureroase am trecut din acest punct de vedere. Cât de rele pot fi chiar femeile cu o astfel de femeie. Nu am înţeles niciodată de ce, şi cum, dar nu a fost uşor să trec peste anumite astfel de etalări.

Poveştile femeilor fără sân

CSÎD: Îmi închipui că nu eşti singura care a avut astfel de stări, dureri, frustrări, momente dureroase, dezamăgiri… 
Cosmina Grigore: Ca Patient Coach am auzit enorm de multe poveşti în consultaţii. Poveştile femeilor fără sân, fără păr, mult prea grase sau mult prea slabe după mastectomie. Femei care în urma operaţiei, a chimioterapiei, a radioterapiei şi a hormonoterapiei nu mai simt ce simţeau altă dată. Care nu mai au libidou. Care nu mai pot avea orgasm. Care nu se mai pot excita. Cărora nu le-a mai crescut părul după chimioterapie. Care, deşi au operaţie de sector, în urma radioterapiei – sânul a rămas ceva mai negru, fără urmă de sensibilitate. Femei care sunt bătute. Înşelate. Abuzate verbal. Lumea cancerului nu este uşoară. Din niciun punct de vedere.

Lecţii de feminitate pentru supravieţuitoarele cancerului de sân

CSÎD: Şi totuşi, cum poţi să te simţi feminină chiar şi după mastectomie? Cum te-ai automotivat? Cum îţi automotivezi pacientele?
Cosmina Grigore: Din punctul meu de vedere ai de ales între a rămâne o victimă a acestui context şi a te ridica deasupra, a înflori, a te transforma şi folosi durerea ca motor pentru aceasta reconstrucţie emoţională. Din punctul meu de vedere nu ai altă variantă decât să fii mai bună decât înainte. Să-ţi înveţi lecţia şi să o aplici în fiecare zi rămasă. Este această parte din mine care posedă o forţă şi o ambiţie care, de multe ori, mă impresionează şi pe mine. Care mă lasă să mă tângui, să mă lamentez, dar care apoi pune stop şi preia frâiele. Acea parte din mine a făcut ceva senzaţional, care m-a ajutat enorm. La două săptămâni după mastectomie, imediat după ce mi-am scos tubul de dren (încă mai aveam părul lung şi încă nu slăbisem atât de tare, era septembrie, eu am fost operată în august 2013), acea parte din mine înţeleaptă, salvatoare, a decis să facem o şedinţă foto. Ideea era asta: nu ştiam ce va urma, cum voi fi sau voi arată în urma chimio, radio, hormono, întreaga distracţie, aşa că voiam să am un set de poze frumoase care să-mi amintească de mine şi care să mă ajute să mă reîntorc la mine în caz că mă pierdeam pe drum.

Cosmina Grigore, foto Alexis Zernescu (Zalexis Photography)
Şi Doamne, de câte ori m-am pierdut pe drum! De câte ori am vrut să capitulez. De câte ori moartea părea mai simplă decât supravieţuirea. De câte ori am plâns crezând că n-o să mai pot avea o relaţie ok cu soţul meu.
Dar am avut alături, cumva, mereu, această parte a mea care nu s-a lăsat. Care nu m-a lăsat. Şi care m-a tras din cea mai cruntă depresie. Care mă trimitea la setul de poze, la privirea aceea care-mi reamintea ce pot face. Ce pot transforma.
Trădarea pe care am simţit-o iniţial s-a transformat uşor într-o dorinţă extraordinară de a mă alia cu corpul meu, cu cancerul şi cu tot ce a venit să mă înveţe despre mine. Cancerul este o boală care îţi dă profunzime. Care te ajută să înţelegi totul mai bine. Dacă îl laşi, desigur. Tradarea s-a transormat într-o dorinţă de înflorire. Nu am vrut doar să supravieţuiesc, am vrut să înfloresc după cancer. Acesta a devenit obiectivul meu de la un punct încolo. Am vrut să mă ridic deasupra depresiei, traumei, mutilării, ruşinii, ”mişto-ului”, răutăţii altor femei, a dispreţuirii bărbaţilor, a fricii mele că îmi pierd soţul.
Am vrut ca înainte să pierd ce mai era de pierdut să fac totul ca să câştig tot ce simţeam că aveam să câştig. O viaţă frumoasă şi armonioasă de cuplu, o poveste de dragoste care să îmi dea mereu forţa să fiu un om tot mai bun.

Mi-am făcut curaj să mă privesc tot mai des în oglinda. Părul a început să crească. Acneea a început să dispară. Am început să mă bronzez uşor, uşor. Să fac sport. Să mă simt mai ok. Să port un anumit tip de bustiere. Să îmi cumpăr haine din nou. Să mă machiez. (VA URMA)

Fotografii din arhiva Cosminei Grigore şi Alexis Zernescu (Zalexis Photography)