Protezarea articulară a șoldului sau a genunchiului este una dintre cele mai frecvente intervenții chirurgicale complexe realizate în ortopedie, care, atunci când a fost descoperită, a fost numită intervenția secolului. Aceasta devine necesară atunci când pacientul suferă de artroză avansată care a fost tratată prin metode conservatoare și care au eșuat. Practic, acesta este momentul în care un pacient decide să se opereze, bineînțeles la recomandarea unui specialist, dorind să scape de durerea cronică și să–și îmbunătățească mobilitatea articulară.
Doctorul Vlad Predescu, unul dintre cei mai apreciați chirurgi ortopezi din țara noastră, supraspecializat în protezarea articulară a șoldului și a genunchiului ne răspunde la cele mai mari curiozități despre protezarea articulară.
În esență, cele mai frecvente intervenții de protezare articulară au loc la nivelul genunchiului și la nivelul șoldului, acestea fiind, în cele mai multe situații, provocate de artroză. În Statele Unite se apreciază că, după anul 2030, una din trei persoane cu vârsta peste 70 ani va avea nevoie de protezarea articulară: a șoldului sau a genunchiului.
Dacă ar fi să mergem după definiția de manual, artroza, în toate formele ei, are loc atunci când, din cauze degenerative, se distruge cartilajul articular și, ulterior, ajung să fie afectate toate structurile care intră în componența articulației.
În etapa incipientă, durerile de la nivelul articulației sunt mici însă, cu timpul, ajung să crească în intensitate, fiind exacerbate de mișcare și calmate de repaus. Cele mai afectate articulații sunt genunchii și șoldurile, care evoluează în gonartroză, respectiv coxartroză. Mai pot exista și cazuri de artroză la umăr, cot sau la colana vertebrală, denumită spondiloartroză, sau, ceva mai rare, la articulațiile degetelor.
Vom dezbate cele mai des întâlnite afecțiuni, mai exact gonartroza și coxartroza, motivul fiind unul simplu: articulațiile acestea sunt cele mai expuse suprasolicitării și traumatismelor și, implicit, afectarea lor creează cel mai mare handicap locomotor.
Mișcarea contribuie, în mod esențial, la viața noastră și la sănătatea corpului, dar, mai ales, a psihicului, spune doctorul Predescu.
Acesta consideră că refacerea mobilității articulației și a capacității de a merge poate fi considerată o adevărată terapie anti–aiging. Cauzele acestor afecțiuni sunt multiple: pot fi ereditare, provocate de tulburări de nutriție sau endocrine și apar atunci când musculatura din jurul articulației este slăbită sau are loc un traumatism.
Din punct de vedere statistic, cele mai afectate categorii sunt bătrânii și femeile, incidența în rândul celor din urmă fiind dublă față de bărbați. De asemenea, sportivii ajung, la rândul lor, vulnerabili, în special din cauza traumatismelor, susține doctorul Predescu.
Mai sunt și cazuri în care artroza este un efect al unei alte boli, cum ar fi poliartrita reumatoidă, o afecțiune din sfera reumatologiei, care provoacă degradarea ireversibilă a articulațiilor.
În primă etapă, la nivelul articulației genunchiului, apare durerea care, de multe ori, nu este luată în seamă de pacienți, considerând alte motive ale apariției acesteia decât cele degenerative. În etapele intermediare, apare deja umflătura articulației și mobilitatea nu mai atinge nivelul din trecut, semn că problemele din interiorul articulației devin din ce în ce mai serioase. În stadiul final, întreg genunchiul se deformează și piciorul se strâmbă, durerile devin din ce în ce mai puternice iar mersul devine dificil, dacă nu imposibil fără o susținere suplimentară.
Acesta este momentul în care cartilajul articular, cel care acoperă capetele oaselor, este deteriorat iremediabil. În esență, acest țesut este alcătuit dintr-o rețea de fibre de colagen, în a căror structură de regăsesc molecule speciale de proteine și de zaharuri, care au rolul de a reține apă, hidratând, astfel, zona respectivă, cu scopul de a înlesni alunecarea suprafețelor articulare și amortizarea șocurilor. Pacienții își pot da seama ușor că lucrurile nu evoluează bine atunci când se privesc în oglindă și remarcă faptul că picioarele s–au strâmbat, genunchii s–au deformat și nu se mai îndoaie complet, ba, mai mult, aceștia adoptă o poziție ușor flectată.
Acesta este momentul care anunță pacientul că distrugerile articulare sunt importante și nu se mai poate face nimic, în afară de protezarea articulară. De menționat este faptul că, dacă acești pacienți s–ar prezenta în stadii incipiente, atunci aceștia ar putea beneficia de chirurgia de păstrare a articulației, al cărei scop este întârzierea sau vindecarea artrozei.
În cazul șoldului, operația de artroplastie este necesară în aceleași situații, atunci când funcția de bază, anume mișcarea lină, corectă, fără dureri, nu mai poate fi îndeplinită. Șoldul este una dintre cele mai mari articulații din corp, iar acolo se întâlnesc pelvisul cu femurul, cu ajutorul acetabului, o cavitate în osul iliac.
Toate suprafețele osoase care intră în contact în această zonă sunt acoperite cu cartilaj articular, un țesut neted care amortizează șocurile și facilitează mișcarea naturală. Tot în respectiva zonă se află și membrana sinovială, cea care a rolul de a produce o mică cantitate de lichid care lubrifiază cartilajul și elimină fricțiunile.
Aici, simptomele principale sunt reprezentate de durerea cu caracter mecanic, în timpul mersului, precum și de pierderea mobilității șoldului. Semnul cel mai simplu, care atrage atenția pacientului că boala este avansată, este reprezentat de apariția dificultății sau a imposibilității de a se încălța sau de a-și pune singur ciorapii. Acesta este momentul în care, în mod cert, altceva în afara de protezare articulară nu se mai poate face.
Momentul operației este stabilit împreună cu doctorul dumneavoastră, după ce au fost încercate și alte metode de tratament. În momentul în care intervenția chirurgicală devine singura opțiune viabilă, medicul investighează starea dumneavoastră de sănătate și vă oferă opțiunile disponibile, legate de tipul de intervenție, modelul protezei și ceea ce presupune recuperarea post-operatorie. Există proteze ceramice, din plastice de înaltă calitate sau din polimeri, fiecare având avantajele de rigoare.
Din fericire, tehnologia a avansat mult în ultimii ani, așa că multe dintre aceste dispozitive medicale sunt proiectate să reziste zeci de ani în corpul nostru, fără să fie nevoie de înlocuirea lor. Dacă însă apare această situație, procedura se numește revizie de proteză și poate fi realizată de medici cu o foarte mare exeperiență, întrucât este o intervenție chirurgicală mai complexă decât cea inițială.
Atunci când este luată în calcul operația de protezare a șoldului, este clar, la fel ca în cazul celei de genunchi, că celelalte metode de tratament nu au dat rezultatele scontate, iar durerile și mobilitatea redusă afectează viața obișnuită a pacientului. Scopul intervenției chirurgicale, protezarea articulară, este de a crește calitatea vieții pacientului.
În teorie, operația care urmează a fi efectuată poate fi realizată în mod tradițional sau minim invaziv, diferența dintre cele două fiind dată nu numai cu mărimea inciziei, dar și de procentul secționat din musculatura șoldului. Astfel, medicul realizează o tăietură pentru a ajunge la articulația șoldului, îndepărtând cu grijă mușchii din zona respectivă. Apoi, este îndepărtat capul femural și, în locul acestuia, este pusă o proteză artificială, fie prin cimentare cu o substanță specială, fie doar prin fixare directă în os.
În etapa următoare, este îndepărtat cartilajul afectat și este montată cealaltă parte a protezei, cea în care se fixează “bila” care a fost atașată de femur în prima parte a operației. La final, medicul ortoped reatașează mușchii și închide incizia. Deși astfel de operații se efectuează, la nivel mondial din anii ’60, tehnicile de operare au rămas mult timp asemănătoare, cu incizii destul de mari, variind între 20 și 25 centimetri.
“În prezent, am reușit să reducem semnificativ dimensiunea inciziei, operațiile realizate de noi având între opt și paisprezece centimetri, valoare care se traduce printr-o recuperare mai rapidă, întrucât mușchii au suferit leziuni mai puține, precum și o sângerare intraoperatorie redusă. În cazul nostru, sub 10% din operațiile de protezare au nevoie de transfuzii suplimentare de sânge, o performanță medicală de care se bucură pacienții noștri”, precizează doctorul Predescu.
Nu în ultimul rând, trebuie luat în calcul faptul că o articulație cu o artroză avansată, foarte întepenită sau care se regăsește la un pacient supraponderal, poate duce la o dimensiune a inciziei mai mare, situație în care tehnicile minim invazive nu mai pot fi implementate total.
Atunci când articulația genunchiului are de suferit și este deja pus diagnosticul de gonartroză, medicul specialist evaluează periodic stabilitatea articulației, forța acesteia și mobilitatea ei. În momentul în care acești indici nu mai sunt conformi, iar pacientul acuză dureri din ce în ce mai mari, necesitatea operației este evidentă.
Există o varietate mare de proteze, dar doctorul vă poate recomanda cea mai bună opțiune, care să țină cont de vârsta persoanei, greutatea sau nivelul de activitate. Procedura în sine este una complexă, prin care se efectuează o incizie între 15 și 25 de centimetri, prin care chirurgul va îndepărta rotula și va curăța de cartilaj suprafețele articulare afectate.
După pregătirea zonei, sunt atașate cu un ciment special piesele articulației artificiale și, înainte de închiderea inciziei, echipa medicală verifică funcționarea corectă a genunchiului, prin îndoirea și rotirea acestuia. În total, intervenția chirurgicală durează aproximativ o oră și jumătate, după care începe recuperarea.
Doctorul Predescu menționează că “în mod normal, între trei și șase săptămâni, pacientul se poate întoarce la activități zilnice ușoare, cum ar fi condusul, mersul la cumpărături sau plimbările ușoare. La acest moment, totul depinde de capacitatea de refacere a celui operat, precum și de respectarea indicațiilor de recuperare”.
Articulația genunchiului este extrem de complexă, iar protezarea articulară trebuie să țină cont de numeroși factori mecanici, cum ar fi anumite unghiuri ale articulației pacientului, dar și tensiunea ligamentară. Secretul unei protezări reușite ține de refacerea tensiunii ligamentare, care este un lucru extrem de subiectiv și ține foarte mult de experiența individuală a fiecărui chirurg.
În general, protezele de genunchi sunt o provocare atât pentru medicii ortopezi, cât și pentru cei care le produc, întrucât este greu de realizat un model universal valabil, în condițiile în care anatomia fiecărui pacient este foarte diferită. Din acest motiv, au apărut protezele personalizate și, în ultimul an, protezele robotic asistate, intervenții chirurgicale care se pot realiza acum și în România, sub coordonarea doctorului Predescu.
Personalizarea înseamnă, în esență, construcția unor ghiduri care conțin informații de tăiere specifice fiecărui pacient, detalii care sunt extrase în urma unei analize computerizate 3D a genunchiului care trebuie operat. Pentru a reduce la minim abaterile, care oricum în acest caz sunt la nivelul milimetrilor, doctorul Predescu este singurul medic ortoped din România care operează alături de robotul Mako, un braț tehnologizat care asistă medicul în timpul intervenției și, astfel, rezultatele sunt cele mai exacte de până acum.
“Robotul Mako este, în prezent, cea mai performantă metodă de operare din lume, mai ales în cazul protezelor totale de șold sau de genunchi. Rezultatele asocierii dintre tehnologie și experiența chirurgului se pot obs erva imediat la pacient, în condițiile în care durerea postoperatorie este mult mai mică, iar timpii de recuperare sunt, de asemenea, reduși, iar implantarea protezei respectă întocmai anatomia particulară a fiecărei persoane. Pacientul își poate relua activitatea zilnică și chiar cea sportivă în cel mai scurt timp, ajungând, practic, să uite că are o proteză la una dintre cele mai importante articulații ale corpului”, concluzionează doctorul Predescu.
Dacă ar fi să ne gândim la ce ne rezervă viitorul și la ce ne așteptăm de la tehnologia din ce în ce mai complexă din această ramură a medicinei, răspunsul ar trebui să fie unul foarte clar: pacienții să petreacă din ce în ce mai puțin timp în spital, acolo unde să aibă o experiență cât mai plăcută în timpul internării, precum și un implant care să țină o perioadă de timp îndelungată, de cele mai multe ori întreaga viață. În același timp, articulația trebuie să aibă o mișcare naturală, despre care pacienții să spună că nu resimt vreun inconvenient legat de faptul că a fost reconstruită cu un implant artificial.