Jurnalul unei mame – Ce m-a învățat 2020

Anul 2020 (cel puțin) va rămâne în istoria personală ca anul în care mi-am depășit limitele psihice dar și fizice. Anul în care am fost și părinte dar și educator pentru copilul meu. Anul în care am fost și partener de joacă, anul am fost ținut și rolul bunicilor. Anul în care noaptea și ziua nu au avut granițe atât de bine stabilite. Ca și zilele și lunile de altfel.

În general, o mamă este străbătută de mii de emoții și frici. Unele mai accentuate, altele mai puțin intense. Însă acestea o însoțesc de la vestea că va avea un copil pentru toată viața și probabil și dincolo de viață. O mamă este mereu în stare de alertă: știe că fiecare secundă în care nu este un gardian perfect abil pentru copilul său un dezastru se poate întâmpla. Încă de la naștere, copiii trec prin diverse pericole, mai mici sau mai mari cu ajutorul părinților și a altor adulți ce îi veghează.

Anul 2020 a scos la iveală toate verigile slabe. A arătat cu multă nonșalanță, defectele și necesitățile reale.

Boala este una dintre cele mai mari frici ale unei mame. Alături de sărăcie, dizabilitate, un partener de viață ce poate deveni violent, instalarea stării de instabilitate psihică etc. Așadar, multe, multe frici, anxietăți și temeri experimentează mamele (singure sau nu) și fără să treacă printr-o pandemie.

Recomandări

Sărbătorile de iarnă 2020, odă părinților epuizați

De ce nu am aruncat deloc mâncare de Crăciunul 2020

”Anul 2020 este anul ce s-a compus precum o simfonie din temeri, speranțe, soluții, dor, frici, anxietăți, iubire, nepuntință, determinare, visare, dezorientare.”

Amenințarea foametei – ne face oare mai responsabili cu resursele planetei?

Însă, anul 2020 s-a dovedit a fi pentru întreaga planetă un an în care am ieșit total din așa-zisa zonă de confort. Și am învățat să trăim cu teama de boală, să facem slalom printre cele mai adânci frici – cum ar fi îmbolnăvirea tuturor din familie de o boală care nu avea leac și nici vaccin în primăvara. Anul 2020 este anul în care s-a simțit amenințarea foametei. Anul în care să mergi să cumperi mâncare a fost în unele momente gest extrem. Anul în care am învățat să prețuiesc și să drămuiesc mâncarea. Tot 2020 este anul în care am devenit și ”bucătar șef”, chiar și ”cofetar”. Și în care copilul a fost ajutor de bucătar.

Anul în care ne-am dichisit mai puțin, dar asta nu ne-a făcut mai fericiți

Anul în care am învățat că este mai valoros să ai haine confortabile de casă care să îți placă decât rochii cu trenă ce văd lumina o dată pe an.

Anul în care în loc de parfum, am simțit aroma dezinfectanților puternici.

Anul în care artificii de frumusețe precum machiajul au fost spulberate cu disperare de nevoia de protecție metamorfozată în mască medicală.

Anul în care copiii s-au simțit singuri și s-au jucat singuri

Anul în care vacanțele s-au transpus mai mult în cărți, filme și chiar vizionarea fotografiilor mai vechi. Anul în care copilul a învățat puterea spălatului pe mâini. Anul în care copiii s-au simțit singuri fără colegii, prietenii și profesorii lor. Iar părinții, din puțina lor putere au trebuit să-i susțină.

Izolarea socială – una dintre traumele anului 2020

Anul 2020 este anul în care am fost parțial (la propriu) privați de libertatea de mișcare. Anul în care am simțit o parte din ce simt cei arestați la domiciliu. Anul în care am realizat că dacă nu ne este bine în interiorul nostru (în cămin), este timpul să facem ordine. Anul în care violența în familie a explodat și care le-a demonstrat părinților singuri că decizia de a se separa a fost una bună. Un an în care ne-am îndoit și de noi înșine și de cei dragi – dacă purtăm virusul cel nou fără simptome…

Tot în 2020 am realizat cât de seacă este viața fără contact social. Cât de slabi suntem izolați. Și cât de puternici suntem împreună. Viitorule, fii blând!