Insuficiența cardiacă este un sindrom care poate afecta semnificativ calitatea vieții bolnavului. Regimul alimentar sănătos, mișcarea efectuată sub monitorizarea kinetoterapeutului și terapiile moderne pot reduce însă semnificativ riscul de complicații care pot să scadă speranța de viață a pacientului cu insuficiență cardiacă.
Administrarea următoarelor clase de medicamente reduce rata de mortalitate şi spitalizare şi ameliorează capacitatea funcţională a pacientului cu insuficiență cardiacă.
Inhibitorii enzimei de conversie ai angiotensinei (Captopril) scad mortalitatea și nevoia de spitalizare din cauza agravărilor IC şi îmbunătăţesc calitatea vieţii pacienţilor.
Antagoniştii receptorilor de angiotensină au efecte similare cu cele ale IECA și se utilizează de obicei în locul IECA, atunci când apar reacţii adverse la aceştia. Acest tratament îmbunătăţește funcţia ventriculară, starea de bine a pacientului și reduce spitalizările pentru agravarea IC.
Antagoniştii de aldosteron împiedică reţinerea de sare de către rinichi (retenţie de sare care contribuie la apariţia edemelor şi a congestiei pulmonare). În plus, au efecte benefice la nivelul inimii, care sunt asociate cu scăderea mortalităţii.
Beta-adrenoblocantele protejează cordul de efectele nocive ale excesului de adrenalină şi noradrenalină, făcând ca inima să bată mai încet şi mai lent, conservând rezervele de energie. Această clasă de medicamente este asociată cu o scădere importantă a mortalităţii pacienţilor cu IC.
Digoxina îmbunătăţeşte starea clinică a pacienţilor cu IC. Este utilă în special la pacienţii în fibrilaţie atrială – scade ritmul rapid al inimii, permiţând acesteia să se umple şi să se golească mai uşor.
Diureticele (exemplu: Furosemid) ajută la eliminarea surplusului de apă din vase şi ţesuturi, scăzând edemele şi excesul de apă din alte organe (plămâni, ficat etc.). Tratamentul diuretic face ca inima să funcţioneze în condiţii mai bune, împiedicând supraîncărcarea inimii prin excesul de lichide.
Anticoagulantele (exemple: Warfarina şi Acenocumarolul) sunt medicamente care împiedică formarea cheagurilor de sânge în interiorul inimii sau în vasele de sânge. Insuficienţa cardiacă este asociată cu un risc crescut în formarea acestor cheaguri, în special dacă este asociată cu fibrilaţia atrială. Nivelul anticoagulării se verifică obligatoriu printr-o analiză numită INR şi indexul protrombinic.
În ciuda tuturor terapiilor descrise mai sus, există în continuare un număr considerabil de pacienți cu IC care rămân simptomatici și prezintă risc crescut de spitalizare și mortalitate. Pentru aceștia, o combinație de succes pentru a ține sub control simptomatologia insuficienței cardiace poate fi reprezentată de Sacubitril-Valsartan.
Această nouă moleculă a fost aprobată în 2015 de FDA (US Food and Drug Administration).
Rezultatele favorabile obținute în urma studiului PRADIGM-HF au determinat includerea acesteia în ghidurile de tratament elaborate de Societatea Europeană de Cardiologie un an mai târziu, fiind în prezent cel mai indicat tratament pentru insuficiența cardiacă la nivel mondial.
Studiul PARADIGM-HF, realizat pe 8.400 de pacienți cu fracție de ejecție a ventriculului stâng (FEVS) sub 45%, a demonstrat că, în comparație cu utilizarea unui inhibitor de enzimă de conversie, respectiv Enalapril, combinația Sacubitril-Valsartan este superioară din punctul de vedere al scăderii mortalității și al spitalizărilor.
Sacubitril-Valsartan a fost aprobat și este disponibil în România din 2017, fiind totodată introdus pe lista de medicamente compensate, ceea ce înseamnă că accesul pacienților la această terapie este acum mult mai ușor și complet gratuit.
Cu toate acestea, noua terapie este contraindicată pacienților cu intoleranță la inhibitori de enzimă de conversie a angiotensinei sau la blocanții de receptori ai angiotensinei și se administrează cu precauție și cu ajustarea dozelor la pacienții cu insuficiență renală sau hepatică.
Alte opțiuni terapeutice pentru pacienții cu IC care nu răspund la medicație sunt chirurgia valvulară sau coronariană, terapia de resincronizare cardiacă, stimulatorul cardiac ori defibrilatorul implantabil sau, în ultimă instanță, transplantul cardiac.
Toate aceste intervenţii implică un anumit grad de risc. De aceea este important ca pacientului să i se aducă la cunoștință atât beneficiile, cât și eventualele riscuri ale acestor proceduri.