Memoria, amintirile și influența acestora asupra stării emoționale

Oameni pe care i-am întâlnit în viață, importanți sau doar chipuri pe care nu le-am putut uita, întâmplări care ne-au adus la răscruce sau fapte banale, de zi cu zi, un zâmbet, un gust, un miros anume – toate rămân înscrise în memorie, majoritatea învăluite în aura emoțiilor, pozitive sau negative și formează istoria fiecărui om.

Memoria este „hardware-ul” pe care sunt stocate toate amintirile care compun povestea de viață a unei persoane. Dar cum se formează acestea și, odată construite, ce putere au să ne influențeze starea emoțională, modul în care luăm decizii sau parcursul existenței, în general?

Veronica O’Keane, profesor de psihiatrie la Trinity College din Dublin, răspunde la toate aceste întrebări în cartea Bazarul memoriei.

Recomandări

Bolile psihosomatice ascund frici, stres emoțional, pierderi și suferințe încă neacceptate

Cartea care l-a marcat pe Bill Gates. Care este secretul longevității, potrivit autorului

Omul, „un construct format din propriile amintiri”

Funcționarea „computerului” ultraperformant din dotarea fiecărei persoane a fost și încă este considerată uimitor de complexă și încă nedeplin deslușită. Însă recentele progrese ale neuroștiințelor și ale imagisticii au ajutat la obținerea unor informații suplimentare, de care psihiatrul clinician și profesorul de psihiatrie Veronica O’Keane se folosește în cartea sa, pentru a explica procesul elaborat de formare a amintirilor.

În prima parte a cărții, psihiatra irlandeză descrie modul în care se formează și se înregistrează amintirile în creier, însă folosind o metodă mai puțin comună specialiștilor.

O’Keane pornește de la originile neuroștiinței, amintind filosofia senzorialiștilor, și încheie cu interacțiunea acestei științe a creierului cu fizica, în conceptele de timp și memorie.

Cu profundă empatie, medicul introduce în carte cazuri dramatice întâlnite în experiența sa de psihiatru clinician, dar totodată face incursiuni și în propriile amintiri de viață.

Amintirile sunt create prin intermediul unui zumzet neuronal continuu care caracterizează creierul în funcțiune. Semnalele preluate de senzori dau buzna peste noi, făcând ca neuronii să sclipească precum luminițele magice din pomul de Crăciun, aprinzându-se și stingându-se în toate direcțiile, creând, în cortexul fiecăruia, o reprezentare unică de tip www, explică psihiatrul.

Cele 68 de miliarde de neuroni înregistrează și procesează informația din lumea fizică și controlează funcționarea corpului prin impulsuri nervoase. Ei se conectează unii cu alții prin intermediul dendritelor și, ținând cont că fiecare neuron poate avea mai mult de 15.000 de dendrite, posibilitățile de conectare sunt „la modul virtual infinite”, consideră O’Keane.

Psihiatra irlandeză invită cititorii să descopere modul cum hipocampul, „această mașină de memorie organică înregistrează timpul și locul”, componente de bază în formarea amintirilor și cum funcționează „computerul” interior pe care „se derulează și înregistrează filmul vieții”.

În cea de-a doua parte a cărții, Veronica O’Keane explică modul cum ne influențează amintirile pe care le-am construit pe parcursul vieții:

(…) Ne croim căile neuronale fluide generate prin experiență și, într-un fel sau altul, alcătuim un tipar narativ care devine noi.

Acest tipar organizează haosul neuronal și devine în timp propria noastră poveste de viață. Modul în care ne formează amintirile este exemplificat în carte cu variate studii de caz.

Ce se întâmplă când memoria este perturbată de boli mintale?

Veronica O’Keane a întâlnit-o pe Edith la The Royal Bethlem, cel mai vechi spital de psihiatrie din lume. Tânăra de 34 de ani nu avea istoric de afecțiuni psihiatrice până la scurt timp după ce a adus pe lume un băiețel.

Adusă la medic în momentul când psihoza post-partum (după naștere) ajunsese la paroxism, Edith nu răspundea la stimuli exteriori, avea halucinații olfactive și auditive și nu își recunoștea copilul. Avea convingerea că băiatul i-a fost înlocuit, iar cel de-acasă, care miroase a putred, nu are cum să fie pruncul ei.

Pe drum spre spital, trecând pe lângă un cimitir, Edith a văzut o piatră tombală ușor înclinată și a avut convingerea că acolo e îngropat copilul ei.

După tratament medicamentos, Edith și-a revenit, a realizat că toate convingerile sunt false, însă, discutând cu Veronica O’Keane, a remarcat faptul că „amintirea este reală”:

Revederea pietrei tombale a activat ramificațiile de neuroni la fel cum un fulger aprinde un copac în furtună, creând o experiență nouă. Edith mi-a lămurit faptul că memoria este, în esență, o experiență codificată neuronal. Această experiență poate fi reactivată sub forma unei retrăiri dramatice, putând să provoace stres emoțional sau declanșează o intuiție subterană dintr-o prăvălie de vechituri îngropată a trecutului, observă Veronica O’Keane.