Reziliența: ce este și cum o dobândim

Termenul de reziliență este din ce în ce mai folosit în spațiul public. Pentru a afla ce este cu adevărat reziliența, dar și cum o putem dobândi, am stat de vorbă cu Petruț Dinu, consilier de dezvoltare personală și consilier filosofic, psihoterapeut integrativ în formare și masterand în psihotraumatologie.

Ce se întâmplă doctore: Ce este reziliența?

Petruț Dinu: În primul rând, reziliența este un termen tânăr și popular. Pe de o parte, este un cuvânt specific generațiilor actuale. Părinții noștri nu aveau acest concept în vocabular, așa cum nu dispuneau nici de cuvinte precum: stres, traumă sau depresie. Termenul de reziliență a pătruns în literatura de specialitate în jurul anului 1980. Prin urmare, el reflectă o realitate nouă, cel puțin la nivel conceptual. Pe de altă parte, utilizarea sa este tot mai frecventă. Îl auzim din ce în ce mai des, fie de la tribuna Parlamentului sau în campaniile ecologice, fie în cărțile și articolele de specialitate. În ceea ce urmează, mă voi axa exclusiv pe semnificația sa psihologică.

Recomandări

Ce este rezilienţa psihologică – cum să fii mai rezilient?

Trauma ca mijloc de vindecare și creștere. Ce presupune creșterea posttraumatică

Termenul de reziliență este împrumutat din domeniul tehnic, acolo unde desemnează capacitatea unui material de a-și recăpăta forma inițială după ce a suferit un impact. De aici sunt ușor de intuit valențele sale psihologice. Conform Dicționarului de psihologie clinică al Asociației Americane de Psihologie Clinică, reziliența desemnează „procesul și rezultatele adaptării cu succes la experiențe de viață dificile sau provocatoare, în mod deosebit prin intermediul flexibilității psihice, emoționale și comportamentale și a adaptării la cerințele externe și interne”. Pentru Boris Cyrulnik, care are o abordare la granița dintre filosofie și știință, reziliența este „capacitatea fiecăruia dintre noi de a depăși experiențele extreme și de a se reface pe baze noi după un traumatism, evitând depresia”. Pentru Diana Vasile, fondator al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), reziliența desemnează „capacitatea oamenilor de a se întoarce la echilibrul pe care îl aveau înainte de situația stresantă sau traumatizantă”. În al său Tratat de reziliență asistată, Șerban Ionescu semnalează că, în lipsa unei definiții unice a rezilienței, poate fi identificat un acord în privința a două aspecte esențiale: „(a) reziliența caracterizează o persoană care a trăit sau trăiește un eveniment cu caracter traumatizant sau adversitate cronică și care dă dovadă de o bună adaptabilitate (ceea ce are semnificații diferite, în funcție de vârsta sa și de contextul socio-cultural în care trăiește) și (b) reziliența este rezultatul unui proces interactiv între persoană, familie și mediul său înconjurător” .

Sumarizând, prin reziliență înțelegem un proces interactiv și rezultatele acestuia, precum și o capacitate de adaptare după impactul cu traume sau stresori, evitând astfel dezvoltarea unor complicații de natură psihologică.

C.S.Î.D.: Cum dobândim reziliența?

P.D.: Jacques Lecomte (apud Claire Aubé) consideră că la baza rezilienței se află o îmbinare subtilă între o latură interpersonală (întâlniri și legături create) și o latură intrapersonală (travaliu interior și o căutare a sensului vieții). Reiese complexitatea fenomenului rezilienței, care vizează două tipuri principale de relații: sine-ceilalți și sine-sine. Nu există reziliență în afara unei dimensiuni dialogale, nici chiar atunci când „conversația” este una lăuntrică. Reziliența este un fenomen eminamente relațional, interactiv, co-creat.

Paleta formelor prin care oamenii fac față stresorilor este foarte diversificată. Mă voi concentra asupra a patru forme de reziliență: biologică, financiară, artistică și spirituală. Le voi prezenta în cele ce urmează:

Reziliența biologică: Organismul nostru se definește prin capacități inedite de a-și reveni după șoc. Serge Tisseron evidențiază o adevărată „neurobiologie a rezilienței”. Aceasta se caracterizează prin: plasticitatea creierului, amigdala – cu rol în controlul fricii și în recompensă, nucleul accumbens, denumit și „centrul recompensei”, care are o influență asupra sociabilității, cortextul prefrontal median, care contribuie la funcționarea corectă a interacțiunilor sociale și emoționale. Diferitele circuite neuronale activate în procesul rezilienței implică agenți neurochimici și hormoni. Printre aceștia, amintim: neuropeptida Y – implicată în tratamentul anxietății și al fricii -, noradrenalina – care ne ajută să reacționăm în fața amenințărilor, determinând reacții de fugă sau luptă (flight or fight), echilibrul între dopamină și serotonină – care ne ajută să rămânem pozitivi în momentele dificile.

O modalitate excelentă de creștere a rezilienței biologice este sportul. Exercițiile fizice stimulează capacitatea de reziliență prin creșterea concentrației de endorfine și neurotransmițători (dopamină și serotonină), ceea ce ar reduce simptomele depresive și ar bloca eliberarea cortizolului (hormonul stresului).

Reziliența financiară: Resursele financiare contribuie la creșterea nivelului de trai și asigură accesul la o serie de servicii cu efecte benefice asupra sănătății psihice. A avea hrană de bună calitate, un spațiu de locuit suficient de mare cât să asigure intimitatea fiecărui membru al familiei, a avea acces la servicii medicale de bună calitate, a înlătura stresul generat de plata ratelor, facturilor și întreținerii – pentru toate acestea este nevoie ca individul să dispună de resurse pecuniare. De asemenea, o serie de activități cu efecte pozitive asupra sănătății pot fi costisitoare: călătorii, concedii, mersul la restaurant la final de săptămână, mersul la sală, la înot, într-o stațiune balneară, masajul, achiziționarea unor ținute care să crească stima de sine, poate și cumpărarea cărților. Toate acestea sunt activități relaxante, dar pe care o mică parte din populația României și le poate permite.

Totodată, accesul la servicii de consiliere psihologică/psihoterapie rămâne și el un lux. Un aer de elitism însoțește pragul cabinetului. Din cauză că ședințele respective nu sunt incluse nici măcar parțial în serviciile de sănătate publică, un român obișnuit apelează la ele (dacă o face) doar cu prețul unor reale sacrificii. Să ne imaginăm o femeie care a trecut printr-un divorț, a rămas cu doi copii și se confruntă cu gândul din ce în ce mai îngrijorător că nu se va putea descurca financiar. Acest gând îi crește nivelul de anxietate și depresie. A plăti ședințele de psihoterapie, atât de necesare, ar face doar să-i crească gradul de stres și mai mult. E greu de imaginat cum ar putea să apeleze la acest demers atunci când masa ei din bucătărie s-a obișnuit deja cu ritualul calculelor zilnice ale facturilor și bonurilor pentru cumpărături.

Printre soluțiile creșterii rezilienței financiare se regăsesc: urmarea studiilor, cu specialități cât mai diversificate, înscrierea la examene de promovare (dacă există), înscrierea la programe de formare complementară sau masterat, care să poată genera un venit mai ridicat.

Reziliența artistică: Art-therapy este o ramură paliativă din ce în ce mai utilizată. Creativitatea joacă un rol fundamental în creșterea rezilienței. Așadar, a te înscrie în activități, programe sau proiecte artistice are efecte pozitive în procesul de perlaborare a unei traume sau unei perioade stresante. Desenul este o tehnică proiectivă ce ajută la descărcarea conținuturilor inconștiente. Interpretarea sa cu ajutorul unui terapeut cu o intuiție ascuțită poate fi o ocazie pentru integrarea unor părți clivate din psihic (ca mecanism de supraviețuire în urma traumei) în unitatea originară după care acesta tânjește. Lectura este un exercițiu terapeutic continuu. Ea relaxează mintea, dezvoltă activitatea neuronală și restructurează ariile cerebrale, în virtutea neuroplasticității. Întâlnirea cu narațiuni autentice și sporirea imaginației prilejuiesc o mai bună configurare a identității personale. Cu alte cuvinte, citind povestea celorlalți, învățăm să ne spunem mai bine povestea. Ora, complexa protagonistă a romanului Până la capătul pământului de David Grossman (Polirom, 2012), încearcă să-l ocrotească pe fiul ei aflat pe front prin poveste. Din cele mai vechi timpuri, actul narării a fost înconjurat de o aură magică și taumaturgică. Cel care spune povestea ocrotește ceea ce este povestit. Rostirea transcende realitatea. Artiștii sunt oameni cu suferințe uriașe. Un studiu relatează că aproape jumătate dintre romancieri au avut vieți pline de traume. Scrisul este, de asemenea, una dintre cele mai importante tehnici pentru vindecarea sufletului. El încapsulează realitatea și dezvoltă o memorie individuală. Durerea este prinsă în hârtie asemenea cuvântului scris cu plumb din poezia bacoviană. Prin relatare scrisă, sufletul se ridică deasupra suferințelor sale și le integrează. Cinematografia de calitate, vizitele la teatru, la muzeu – toate acestea oferă perspective noi, mută Ființa din locul ei. Boris Cyrulnik afirmă că „Muzeele noastre sunt pline de stări de suferință transformate în operă de artă”. A învăța să cânți la un instrument muzical poate fi o șansă uluitoare de a-ți cânta interioritatea. Aristotel afirma că „Sufletul nu poate gândi în lipsa unei imagini”. Pentru unii oameni, el nu poate gândi în lipsa unui cântec. Pentru o relatare inedită a modalităților prin care sufletul se exprimă prin artă, recomand cartea lui Alain de Botton – Arta ca terapie (Vellant, 2018). Lectura, în sine, rămâne o inedită întâlnire cu Celălalt și cu Sinele.

Soluții pentru creșterea rezilienței artistice pot fi: înscrierea în programe artistice, lectura, a învăța să cânți la un instrument muzical, mersul la cinema, teatru, muzeu.

 Reziliența spirituală: Înflorirea în plan spiritual este, probabil, cheia de boltă a rezilienței. Așa cum arată studiile, majoritatea persoanelor care au trecut prin traume familiale precum divorțul părinților sau decesul unuia dintre aceștia înregistrează o accentuare a vieții lor spirituale. Este unul dintre marile beneficii ale traumei, oricât de contraintuitiv ar suna o astfel de sintagmă. Înțelegerea spirituală a trecutului, cu suferințele și bucuriile sale, ajută la dobândirea unei perspective transcendente. Câteva forme prin care se manifestă reziliența spirituală sunt: apropierea de Dumnezeu, creșterea forței interioare, integrarea în comunități religioase, cu ritualuri aferente, căutarea și găsirea unui sens personal și meta-personal, stabilirea unui ideal de viață și a unor valori cardinale aflate în slujba acestuia, practicarea unor ritualuri zilnice cu rol de autoreglare, dar și conectare cu propriul sine, ceilalți și Divinitatea: rugăciunea, postul, spovedania, meditația. Viețile sfinților pot fi modele morale. Cei mai mulți dintre aceștia au trăit experiențe foarte dificile, cu dureri greu de imaginat și au reușit să se ancoreze în credința lor și în dragostea de Dumnezeu suficient de mult încât să transceandă suferințele lumești. În căutarea mântuirii, a contopirii cu Divinul, ei L-au căutat fără oprire pe Dumnezeu. Rezultatul a fost spiritualizarea cărnii și depășirea granițelor existenței lumești. Durerea lor a căpătat sens în proiectul mântuirii lor și a lumii. A te vindeca prin spiritualitate înseamnă să Îi vorbești lui Dumnezeu despre durerile tale. Dar, așa cum frumos mi-a relatat cineva, și să le vorbești durerilor tale despre Dumnezeu.

Printre soluțiile creșterii rezilienței spirituale se numără: integrarea în comunități religioase, practicarea unor exerciții spirituale zilnice (rugăciune, meditație, post, examen de conștiință), căutarea unui duhovnic sau îndrumător spiritual, participarea la procesul terapeutic, stabilirea unui ideal și a unor valori cardinale și amintirea lor repetată.