„Mă simțeam incompetentă, inaptă, neîndemânatică și neajutorată.” Povestea emoționantă a unei mame care a născut prematur și s-a confruntat cu depresie postnatală

Lăcrămioara Dimov-Starostin are 38 de ani și este medic de profesie. Este căsătorită cu un om minunat, ale cărui trăsături de caracter – stoicism, răbdare, blândețe – ar putea fi subiectul unei cărți. Împreună, au două fetițe: Valeria (11 ani), dintr-o căsătorie anterioară a Lăcrămioarei, și Anastasia (2 ani și jumătate) sau Năstica, așa cum este alintată.

Cea mică s-a născut mai devreme, era nerăbdătoare să vadă cum e lumea „de afară”. Mai exact, la 28 de săptămâni și 4 zile de sarcină, față de 40 de săptămâni, cât durează în mod normal perioada de graviditate. Dacă mama ei nu ar fi avut parte de medici dedicați pe parcursul sarcinii, de sprijinul soțului iubitor și de o ambiție care poate muta și munții din loc, probabil că Năstica nu ar mai fi apucat să fie strânsă în brațe de părinții ei. Ar fi făcut parte din statistica sumbră a mortalității perinatale.

Deși n-a născut prematur și a avut nevoie de aproape 2 luni de spitalizare, Anastasia este acum o fetiță sănătoasă și energică.

Recomandări

Isabelle Andrei, cu 30 de kilograme mai ușoară: „M-am hotărât să ies din paradigma de om…

De la burtă la pătrățele, într-un an de zile. Maria Dănilă, prima româncă ajunsă pe vârful…

Mama ei, în schimb, a fost profund marcată de cele întâmplate. Lăcrămioara a trăit momente cumplite, atât înainte de sarcină, cât și pe parcursul ei, dar și ulterior. Tratamentele necesare pentru a rămâne însărcinată, problemele de sănătate care puneau în pericol viața Năsticăi, evenimentele care au avut loc în spital și modificările corporale post-sarcină și-au pus amprenta asupra stării emoționale a Lăcrămioarei.

Odată externată din spital, cu fetița sănătoasă în brațe, a plâns de fericire, de nefericire, de nedreptate, de furie, de durere. Când se uita în oglindă, vedea o umbră. Nu mai era ea… Devenise una din cele opt femei care se confruntă cu depresie postnatală la nivel mondial.

Lăcrămioara a fost de acord să retrăiască mental tot caruselul de emoții din acea perioadă și să ne povestească prin ce a trecut. Speră ca alte familii, alte mame care trec prin situații similare să își găsească un sprijin în cele povestite. Să ceară ajutor când simt că nu mai pot și să capete putere de a se bucura din nou de viață.

Toate sarcinile mele au fost cu probleme. Din păcate, corpul meu nu reacționează bine la ele

CSID: Cum a decurs sarcina cu Anastasia – când ați început să observați că sunt probleme, cum vă simțeați, ați urmat tratamente speciale?

Lăcrămioara Dimov: Sarcina cu Anastasia a fost extrem de așteptată și planificată până în cele mai mici detalii. Cu un an înainte am avut 2 sarcini oprite în evoluție. După aceste pierderi am apelat la un ginecolog specialist în infertilitate în cadrul unui centru de planificare a familiei.

După multiple teste și consultații la specialist genetician, s-a stabilit diagnosticul și am administrat tratament corespunzător. După 9 luni de tratamente a survenit sarcina mult așteptată. Din start a fost monitorizată ca o sarcină cu risc înalt. Am avut de 3 ori hemoragii din cauza unui hematom retroplacentar.

După 13-14 săptămâni situația s-a mai ameliorat, dar nu pentru mult timp. La 18 săptămâni am început să am dureri în abdomen și stări de astenie. Am mers iarăși la medic și la ecografie ca să aflu cauza.

Rezultatul a fost unul grav, care mi-a marcat totalmente evoluția ulterioară a sarcinii. S-a determinat colul uterin scurtat și deschis de 3 cm cu prolabarea pungii amniotice în vagin. În porțiunea prolabată a pungii erau și piciorușele fătului, ceea ce agrava și mai mult problema.

Am fost internată în spital, într-o secție de monitorizare a sarcinilor problematice, unde am stat efectiv la pat, cu bazinul ridicat, până la naștere. S-au administrat tratamente antibacteriene, tocolitice, antitrombotice… A fost greu, dar necesar.

CSID: Ați mai avut și alte sarcini cu probleme?

Lăcrămioara Dimov: Toate sarcinile mele au fost cu probleme. Din păcate, corpul meu nu reacționează bine la ele. Prima sarcină a fost una dificilă, cu pericol iminent de avort spontan și apoi naștere prematură care a avut nevoie de 3 internări în staționar pentru a fi păstrată. Am născut la termen, dar a fost greu. Următoarele două sarcini s-au terminat cu avort spontan, apoi am născut-o pe Anastasia.

CSID: Fetița este acum sănătoasă, a rămas cu probleme de sănătate din cauza nașterii înainte de termen?

Lăcrămioara Dimov: Deși Anastasia s-a născut prematur, la termen de 28 de săptămâni și 4 zile, acum este sănătoasă, foarte ageră și energică. Dezvoltarea motrică a întârziat puțin, dar după multă fizioterapie și kinetoterapie, a recuperat satisfăcător. A fost alăptată până la 19 luni de viață și s-a descurcat foarte bine cu procesul.

Soțul meu a fost alături de mine, sunt o norocoasă! În tot răul există și bine

CSID: Cum era relația cu soțul dumneavoastră în acest timp? Vă oferea sprijin, era alături de dumneavoastră, discutați deschis despre probleme, vă simțeați în siguranță, protejată, era atent cu fetița cea mare?

Lăcrămioara Dimov: Oh, despre atitudinea soțului trebuie scrisă o carte… El a fost și este o stâncă pentru mine, de fapt un munte de sprijin și susținere. A dat dovadă de atâta stoicism, putere, răbdare, blândețe și bunătate…

El a fost alături de mine la fiecare etapă. Sunt o norocoasă! Am lângă mine un om care le-a văzut pe toate, și frumoase, și urâte, dar a rămas un gentleman.

În spital cu el mă trezeam dimineața, mă ajuta să-mi fac toaleta, mă ajuta să iau micul dejun, după care fugea la serviciu, apoi venea la prânz, la ora de masă, ca să se asigure că totul e bine și să mă ajute moral să continui ziua, iar fugea la serviciu, apoi venea seara… Și tot așa.

Am avut mare noroc de părinți care au avut grijă de fetița mai mare. Toți cei apropiați mi-au fost alături. Deși această perioadă a fost una extrem de dificilă, totodată ne-a apropiat foarte mult pe noi ca și cuplu, ne-a făcut să devenim o echipă foarte unită. În tot răul există și bine.

După naștere țin minte că am auzit un plâns foarte firav, după nu-mi mai amintesc nimic

CSID: Cum a fost nașterea Anastasiei, cum vă simțeați în ziua aceea și în perioada următoare, când ați stat la Reanimare și în Secția de Prematuri? Ați reușit să o alăptați sau nu putea să mănânce singură?

Lăcrămioara Dimov: Ziua în care am născut-o pe Anastasia a început obișnuit. Pe la 10.00-10.30 am simțit niște dureri ușoare în abdomen, dar nu era o noutate pentru mine.

Pe la 11.00 am simțit scurgerea unui lichid din vagin, dar eu nu puteam să văd despre ce este vorba, așa că am solicitat ajutorul unei asistente. Ea m-a consultat, a determinat prin test că se scurge lichid amniotic și a chemat medicii, care mi-au spus că mă operează de urgență.

La 12.05 Anastasia deja era născută. După naștere țin minte că am auzit un plâns foarte firav, după nu-mi mai amintesc nimic.

Deja m-am trezit în Reanimare. Acolo m-au anunțat că Năstica e vie, respiră singură și se află în Secția de Reanimare pentru nou-născuți.

După 24 de ore am văzut-o prima dată pentru câteva clipe și am înțeles că ea e mult mai puternică decât mine. Atunci am înțeles că maxim ce pot eu să fac este să încerc să fiu la fel de puternică și să o hrănesc cu lapte matern. Asta și am făcut.

Deși a fost greu, ea mâncând prin sondă foarte mult timp, am reușit să o alăptez până la 19 luni. În reanimare am petrecut 21 de zile, după care am fost transferați în Secția Prematuri.

Mama care și-a luat rămas-bun pentru totdeauna de la copilul ei abia născut

CSID: Ce v-a impresionat cel mai mult cât timp ați stat în spital cu copilul? Poate un caz aparte, cu un copil prematur, familia acestuia.

Lăcrămioara Dimov: Când ești părinte de prematur, e greu să te concentrezi pe altceva. Eu aș spune că orice caz de naștere prematură era unul special.

Dar m-a impresionat într-un mod anume cazul unei doamne bolnave de cancer care a hotărât să nască un copil, dar a fost nevoită să nască prematur la 33 de săptămâni deoarece metastazele se răspândiseră rău de tot.

Eram în sala cu incubatoare când a fost adusă în scaun cu rotile la pruncul ei ca să-și ia rămas-bun. Urma să fie transferată la Institutul oncologic pentru tratament și dorea să îl mai vadă o dată. Probabil și-a luat rămas-bun pentru totdeauna, pentru că starea ei era extrem de gravă, cu șanse mici de supraviețuire…

Băiețelul a mai stat o perioadă în Secția de Reanimare, după care a fost preluat de bunica sa.

Până în prezent în mintea mea văd aceste imagini triste. Plângeau toți, inclusiv asistentele și medicii.

Eram o umbră… Mi-a fost foarte greu să-mi accept înfățișarea

CSID: Cum a fost ziua când v-ați externat din spital și perioada următoare? La ce vă gândeați, cum vă simțeați când țineați copilul în brațe, când vă uitați în oglindă?

Lăcrămioara Dimov: În ziua externării, pe lângă fericire, am simțit ușurare. Îmi părea că sunt bine, sunt pe val, nu a rămas decât să fim fericiți împreună. Banal, nu?

În acea zi nu vedeam piedici în calea mea, a noastră. Eram sigură că ce a fost mai greu a trecut. Când am ajuns acasă, am plâns mult, îmi pare că am plâns toate lacrimile pe care le-am ținut sub control strict în spital.

În ziua aceea am plâns de fericire, de nefericire, de nedreptate, de furie, de durere. Îmi părea că am dat afară tot. Pentru că stătusem mult la pat, aveam mari dureri de spate, iar picioarele nu mă ascultau deloc!

Eram foarte atrofiată și slăbită, îmi era greu să merg și nu eram la fel de sprintenă cum eram înainte. Dar sufletul îmi era plin de bucurie că am adus-o pe Năstica acasă, vie și sănătoasă.

Când am revenit acasă am avut ocazia să mă privesc în oglindă… O imagine dezolantă. Obosită, surmenată chiar, cu fața trasă, cu ochii înfundați, cu cearcăne adânci, aproape negre, căruntă, cu o burtă neașteptat de mare, picioarele umflate până deasupra genunchilor. Eram o umbră… Mi-a fost foarte greu să-mi accept înfățișarea. Am ajuns efectiv să nu mă mai privesc în oglindă…

Eram sigură că eu voi face ceva greșit și copilul va avea de suferit…

CSID: De ce vă era cel mai frică atunci când rămâneați numai cu fetița mică acasă, la ce vă gândeați?

Lăcrămioara Dimov: Frica de a rămâne cu micuța singură acasă a venit cam imediat. Doar că la început era o stare normală, ca la orice proaspătă mămică.

În timp de 2-3 săptămâni frica a escaladat la un nivel maxim! Îmi era frică de tot ce ține de îngrijirea nou-născutului, începând cu igiena și terminând cu alăptatul.

Anastasia a avut câteva episoade înfricoșătoare când „uita” să respire, mai ales după ce mânca și în timpul somnului, care ne-au făcut să alergăm la medic și asta a agravat foarte mult starea mea de anxietate post-partum.

Mă simțeam incompetentă, inaptă, neîndemânatică și neajutorată. Eram sigură că eu voi face ceva greșit și copilul va avea de suferit…

Depresia nu alege, te lovește din plin ca un tren și nu ține cont de „statut”

CSID: În tot acest timp ați vorbit cu soțul sau cu o prietenă apropiată, i-ați spus că simțiți că nu este ceva bine? Sau și dumneavoastră v-a fost greu să vă dați seama că vă confruntați cu depresia postnatală?

Lăcrămioara Dimov: Mi-a fost greu să recunosc față de mine însămi că sufăr de depresie postnatală, darămite să mai spun cuiva de asta. Soțul vedea și simțea trăirile mele, dar fiecare încercare a lui de a discuta cu mine despre starea mea era din start blocată: „Eu sunt bine, doar că sunt obosită!”

A fost o perioadă grea pentru familia noastră. Recunosc că în această perioadă căsnicia noastră a rezistat doar datorită soțului și a înțelepciunii lui.

Eu credeam că de depresia postnatală suferă doar femeile care se află în situații familiale și sociale dificile și parcă îmi era jenă să spun că eu sufăr. La mine e totul bine, soț iubitor, apropiați înțelegători, casă, masă, tot ce este necesar. Cum aș putea spune că eu trăiesc din plin această depresie?

Deja cu timpul, citind intensiv despre subiect, am înțeles că depresia nu alege, te lovește din plin ca un tren și nu ține cont de „statut”.

Eu nu mai pot, sunt gata să sar pe geam de la etajul 8!

CSID: Când v-ați dat seama că aveți nevoie de ajutor, că nu mai puteți duce singură aceste gânduri negre, cine v-a ajutat cel mai mult?

Lăcrămioara Dimov: Cam la o lună și jumătate de când eram acasă, am simțit că sunt terminată. Nu-mi mai vedem rostul, toate gândurile mele erau concentrate spre cum să părăsesc această lume, ca să nu mai sufăr și să nu sufere cei de lângă mine.

Într-o zi am avut curajul să-l sun pe soț și să-i spun că eu nu mai pot, sunt gata să sar pe geam de la etajul 8!

Aveam o durere în suflet pe care o simțeam fizic. Țin minte că am plâns atât de mult că nu puteam deschide ochii, de umflați ce erau. Soțul a ajuns acasă cred că în jumătate de oră, nu mai mult.

Mai târziu mi-a povestit ce a simțit din momentul în care l-am sunat și până a ajuns acasă. Panica a fost una dintre emoții.

El atunci și-a mai luat concediu, deși nu era un moment propice pentru activitatea lui și a stat efectiv lângă mine, „s-a apucat de capul meu” cum îi plăcea lui să glumească.

Tu realizezi prin ce au trecut corpul și mintea ta?

CSID: Cât timp a durat până ați scăpat de depresia postnatală și ce obiceiuri v-au ajutat să redeveniți persoana de dinainte?

Lăcrămioara Dimov: Per total, cea mai grea perioadă de depresie a durat cam 4 luni, după care am început încet să-mi revin. Deja pe la 6-7 luni mă simțeam relativ bine psihologic și moral. Fizic am început să-mi revin după 1 an de la naștere, dar încă nu m-am recuperat total. Chiar și acum, după doi ani și jumătate de la naștere, fizic încă nu mă simt bine totalmente. Mai am de lucru.

Plimbări lungi, vizite la muzee, parcuri, cafenele, locuri frumoase din regiune, orice numai să mă scoată „din întuneric”. Pentru mine asta a fost un colac de salvare.

Încet-încet am început să văd și lumină în jurul meu. Mi-am adus aminte de toate ce mă făceau fericită și împlinită, mi-am privit corpul rănit cu alți ochi și am ajuns să-i mulțumesc că a rezistat la toată furtuna aceasta.

O prietenă bună de-a mea îmi spune de fiecare dată când ne vedem: „Tu realizezi prin ce au trecut corpul și mintea ta?”. Păi da, am ajuns să realizez…

Ușor s-a estompat și sentimentul de vinovăție pe care-l simțeam constant.

Când am venit acasă m-au ajuns toate din urmă și s-a dezlănțuit furtuna

CSID: Uitându-vă în urmă, care credeți că au fost cauzele care au dus la depresia postnatală?

Lăcrămioara Dimov: Întrebarea e foarte grea… Să încep cu începutul și răspund doar din perspectiva mea.

Sarcina cu Anastasia nu a survenit organic, natural și de la sine. Am administrat terapie hormonală pentru asta. După ce am rămas însărcinată au urmat hormoni pentru menținerea acesteia. Apoi 9 săptămâni de stat la pat, dependență totală de cineva pentru satisfacerea necesităților fiziologice minime, nemaivorbind de îmbrăcat, spălat, pieptănat etc.

După naștere urmează bătălia pentru viața copilului tău, pe care l-ai așteptat atât. E o luptă foarte consumantă.

În afară de grija constantă pe care o simți pentru bebeluș, se mai adaugă lipsa de somn. Noi aveam regim de alimentare la fiecare 3 ore. Respectiv, cu o oră înainte de alimentare, eu trebuia să pompez lapte (o muncă colosală, de altfel).

După ce hrăneam copilul, trebuia să spăl totul, să sterilizez și să pregătesc pentru următoarea tură. Îmi rămânea pentru somn o oră.

La un moment dat creierul meu refuza să adoarmă repede și uneori dormeam maximum 20 de minute per tură. Și așa timp de 8 săptămâni.

Acolo în spital mi-am permis să plâng de două ori, restul „am conservat” pentru mai târziu. Iar când am venit acasă m-au ajuns toate din urmă și s-a dezlănțuit furtuna.

Dacă nu găsiți sprijin în familie, cereți în afara ei. Întotdeauna se va găsi cineva dornic să vă ajute

CSID: Acum v-ați reîntors la muncă sau sunteți în concediu de maternitate? Cum credeți că v-a schimbat această experiență în relația cu pacienții dumneavoastră?

Lăcrămioara Dimov: Încă sunt în concediu de maternitate. A fost o rugăminte din partea soțului, pe care nu aveam cum să o refuz. Urmează să revin la serviciu în august.

Experiența trăită de mine personal mi-a schimbat viziunea asupra unor aspecte pe plan profesional. În primul rând am învățat să mă prețuiesc mai mult și să prețuiesc mai mult familia.

Voi fi mult mai atentă la mămicile care vin la cabinetul meu și la trăirile lor. Voi fi mai blândă, mai tolerantă și mai răbdătoare.

CSID: Ce sfaturi aveți pentru mamele care trec prin experiențe similare și se confruntă cu depresie postnatală?

Lăcrămioara Dimov: Aș vrea să spun mămicilor să-și mulțumească corpul și să-l iubească! Să nu se izoleze și să-și exprime emoțiile fără frică, pentru că ele sunt valide și veridice. Oameni buni sunt mai mulți decât oameni răi! Dacă nu găsiți sprijin în familie, cereți în afara ei. Întotdeauna se va găsi cineva dornic să vă ajute. Vă doresc sănătate tuturor!

Nota redactorului: Fotografiile prezentate în cadrul interviului sunt publicate cu acordul subiecților.