Este o călătoare prin definiție și asta îi ocupă toată viața ”Încă de când eram mică, se pare, căci, întrebată de învățătoare, în clasa I, ce vreau să mă fac, am răspuns cu aplomb: „Călătoare”. Și da, iată că asta și sunt. Toată viața am simțit că prin călătorii mă îmbogățesc cu adevărat” explică Ileana Petrache, PR și specialist în comunicare. Am aflat ce descoperă în călătorii.
CSÎD: Ileana cei care te urmăresc pe rețelele sociale au probabil impresia că ești non-stop în călătorii. Cu ce te ocupi?
Ileana Petrache: La bază sunt specialist în comunicare și relații publice. Joburile mele de până acum au fost declinări pe aceste teme – organizări de evenimente, proiecte culturale, concepere de campanii de promovare și de imagine, ba chiar mi-am dezvoltat și creativa mea agenție de PR. Deci nicio legătură aparentă între meseria de PR girl și cea de călătoare. Însă… nu se știe niciodată ce îmi rezervă viitorul – inclusiv cel apropiat! Poate, cine știe, voi împleti într-un mod original cele două pasiuni.
CSÎD: Ce îți amintești din prima ta călătorie?
Ileana Petrache: Dintotdeauna am călătorit cu toate simțurile larg deschise și amintirile îmi sunt vaste, complexe, multisenzoriale și pline de viață. Am moștenit „microbul” de la bunicii munțomani și de la părinții cu care am făcut primele mele călătorii – circuite prin țară, din care nu lipseau niciodată ture culturale, orașe istorice, sătuce cu tradiții, drumeții și natură cât cuprinde.
CSÎD: Când și unde și ce ai învățat în prima călătorie în afara granițelor României?
Ileana Petrache: Prima călătorie serioasă în străinătate a fost la începutul liceului, cu colegii. Un mini-circuit în Franța – în Paris și împrejurimi și în Normandia. Pentru mine a reprezentat, simultan, o călătorie inițiatică și un șoc – nu numai că a fost prima ieșire din țară, dar, mai mult de atât, a fost chiar în primii ani de după revoluție, în condițiile în care, în timpul comunismului, noi nu prea avuseserăm voie să călătorim în afara țării, cu atât mai puțin în Occident!
A fost o ieșire în care am văzut o lume cu totul altfel, cu libertatea de a-și spune fără temeri cuvântul, cu varietate de orice, cu liber acces la informații, la filme și muzică necenzurate, cu tineri și bătrâni deopotrivă liberi să fie ei înșiși. Frustrant, trist, demolator de visuri, dar și generator de idei pentru mine, copilul crescut cu toate restricțiile și limitările comunismului.
CSÎD: Cum te-ai simțit când ai revenit?
Ileana Petrache: Am revenit acasă cu un nod în gât și cu promisiunea solemnă către mine de a face un pas, oricât de mic, către schimbare – pentru mine, pentru ai mei, pentru ciudățenia de realitate pe care o trăiam în România lui 1991.
CSÎD: Unde simți să călătorești?
Ileana Petrache: Cu siguranță călatoresc în locuri atipice, destul de puțin turistice. Mă atrag locurile pline de istorie, cu arhitectură spectaculoasă, cu clădiri vechi, cu vibe special, cu natură senzațională. Nu țin cont de trenduri sau de destinații en vogue, ci întotdeauna îmi aleg locurile cu care am rezonat văzându-le în fotografii sau în documentare video, ori care m-au atras citind despre ele, fie în literatura copilărie (de la „Cireșarii” la romanele lui Jules Verne), fie în reviste de travel.
Înclin să cred că, de fapt, nu eu aleg destinațiile, ci ele mă aleg pe mine. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să fac rezervări pentru Liban, Mexic, Italia sau Islanda, de exemplu, iar viața să îmi rezerve și ea ceva: surpriza să mi se anuleze planurile și să ajung, în schimb, în Bali, Maroc, Israel sau Irlanda. Așa s-au așezat lucrurile și „s-au aliniat planetele” în nenumărate rânduri, căci, până la urmă, toate se întâmplă la timpul lor, iar experiențele în absolut toate locurile în care am ajuns au fost ex-tra-or-di-na-re.
CSÎD: Ce locuri te atrag cel mai mult? Ce descoperi acolo?
Ileana Petrache: Cel mai mult îmi plac țările unde se împletesc istoria bogată (plină de straturi și substraturi) și natura în stare pură. Însă cea mai impresionantă experiență din călătorii îmi rămâne cea a explorării, a descoperirii de locuri deosebite, de tărâmuri de basm. Și, mai presus de toate, experiența descoperii oamenilor locului – cu felul lor aparte de a fi, cu mentalitatea care ne diferențiaza, cu lucrurile care ne apropie, cu obiceiurile, costumele tradiționale și zâmbetul din priviri.
Fie că vorbim despre Noora, femeia din Uzbekistan, care m-a luat de mână din plin câmp și m-a invitat să degust, alături de oamenii din satul ei, sumalak – fiertura de grâu tradițională, preparată pentru Nawruz (sărbătoare a primăverii și a anului nou în zoroastrism).
Despre frumoșii copii din triburile Himba – Namibia sau din Hmong – Vietnam ori de pe insulele plutitoare de pe lacul Titikaka – Peru. Despre minunații ghizi Sengphet din Laos, Hlaing din Myanmar, Gede din Bali. Despre inimoșii cărăuși, care ne-au purtat pașii prin Himalaya (Hom și Dipak); despre extrem de calzii șoferi și ghid Adnan din nepământeana insulă Socotra – Yemen. Despre Nasimbano, roșcovana cu pistrui din Valea Hunza – Pakistan. Despre prietenoșii pakistanezi, localnicii trăzniți din Belize și columbienii plini de energie din Santa Marta, San Agustin sau deșertul Tatacoa.