Criticul interior: cine e și cum ne dăm seama că îl avem

Criticul interior apare în urma traumei de atașament din copilărie. Acesta este o voce dură care ne agasează destul de frecvent, ne spune adesea că nu suntem îndeajuns de buni, nu suntem în stare, nu știm, nu ne descurcăm. Află din acest articol ce este criticul interior și ce putem face penru a-i împlânzi vocea. 

Trauma atașamentului cauzată de abuz, neglijare, abandon sau invalidare forțează copilul să se adapteze la medii punitive în care simțul său de sine (conștiința sinelui) devine compromis. În loc să simtă conexiune și siguranță cu cei din viața lor, el funcționează mai degrabă pe modul de supraviețuire.

Ce reprezintă, de fapt, criticul nostru interior?

Oricine poate dezvolta sentimente negative față de alegerile sau comportamentul său, mai ales în momentele vulnerabile. Cu toate acestea, ceea ce separă sentimentele negative de un critic interior crud este un sentiment de lipsă de valoare în mesajul său central. Sentimentele negative bazate pe alegerile proaste sunt reprezentate mai degrabă de vinovăție, în timp ce mesajele legate de un critic interior sunt reprezentate prin rușine. Iată 3 cele mai comune mesaje pe care criticul nostru interior ni le transmite și poate, uneori, nici nu ne dăm seama:

Comparația strică reputația!

Copiii nu sunt pregătiți să se compare cu ceilalți. Acest comportament învățat rezultă din socializare – inclusiv, printre altele, sâcâiala constantă, minimizarea, disprețul și invalidarea din partea părinților pretențioși sau chiar abuzivi. Atunci când copilul devine adult, poate ajunge să creadă în mod eronat că nu este „suficient de bun” și poate face comparații mentale cu privire la orice aspect din viața sa, raportându-se la cei din jur.

Recomandări

Capcanele psihologice de Black Friday. Ce ne determină să cumpărăm în exces?

Semne care trădează depresia. Cum o depistezi la persoanele care „o poartă” cu zâmbetul pe buze

Este important ca o persoană să învețe să-și identifice „declanșatorii” (triggerii) emoționali pentru a minimiza această tendință de a se compara cu ceilalți. Odată ce aceștia sunt conștientizați, poate deveni mai ușor să menținem sub control nevoia de a ne compara.

Gândirea de tipul „totul sau nimic”

Gândirea de tipul „totul sau nimic” duce la alinierea comportamentului unei persoane cu aceste tipuri de distorsiuni cognitive, în care trebuie fie să fie cei mai buni, fie nici măcar să nu se mai deranjeze să încerce.

Pentru a încerca să ținem sub control acest tip de gândire, este important să începem să reetichetăm situația, de la „totul sau nimic”, la „uneori” sau, poate „în anumite momente”. Practic, este important să acceptăm că poate exista și o nuanță gri, nu numai alb sau negru.

Ura de sine/neglijarea de sine

Copiii crescuți în familii cu părinți traumatizanți sunt, de asemenea, crescuți să creadă că nu au nicio valoare. Drept urmare, mulți micuți transformă abuzul îngrijitorilor sub forma urii de sine și neglijării de sine.

Ca adulți, acest model se poate generaliza la un comportament de auto-sabotare, unde este probabilă apariția traumei. La baza urii de sine și neglijării de sine se află convingerile condiționate că nu suntem suficient de buni pentru a fi iubiți sau îngrijiți.