Neglijența emoțională în copilărie poate lua multe forme: de la a nu da importanță emoțiilor celor mici, la a nu-i considera importanți, până la a nu-i asculta sau a nu-i alina atunci când sunt speriați. Și pentru că în copilărie, micuților le lipsesc resursele necesare pentru a înțelege când se întâmplă ceva rău sau disfuncțional, ei dezvoltă abilități de adaptare și mecanisme pentru a face față, mecanisme ce se pot transforma în patologie atunci când devin adulți.
Experiențele din copilărie au un impactdirect asupra biologiei creierului, spun specialiștii. Din ce în ce mai mulți terapeuți sunt acum conștienți de legătura dintre trauma copilăriei și trăsăturile de personalitate ale adultului. Iată cele mai comune trăsături identificate de către specialiști:
Copiii care au fost nevoiți să lupte pentru atenția îngrijitorilor lor au învățat cum să le fie pe plac oamenilor. În loc să fie nevoiți să îndure suferința sau tristețea unui părinte, copiii învață că a-i face fericiți, le face viața mai ușoară. Astfel, ei devin „people-pleasers”, oameni care doresc să le facă pe plac tuturor.
Copiii care cresc în medii neglijate din punct de vedere emoțional au tendința de a se dezvolta într-un nivel de stres ridicat, dar sunt și predispuși la perfecționism. Astfel, ei încearcă să obțină acceptarea și validarea celor din jur.
Stabilirea unor limite care sunt prea relaxate este o trăsătură comună a copiilor din familii în care limitele lor nu au fost respectate. Într-un mod similar, cei care au limite prea rigide, cel mai probabil fac acest lucru din dorința și nevoia de a se proteja, tocmai pentru că au avut părinți intruzivi.
Dacă am fost răniți sau abandonați în copilărie, frica de a fi răniți din nou ne poate menține în teama de a ne apropia de ceilalți. Atunci când suntem puși în situația să ne apărăm dreptruile, nu știm să facem asta și preferăm să plecăm, evităm situațiile conflictuale și plecăm din relații când devin prea profunde.
Copiii care au crescut în medii disfuncționale ar putea dezvolta nevoia de a-i ajuta și de a-i vindeca pe ceilalți în relațiile lor adulte. Atunci când devenim salvaori, de fapt este o parte din noi ce are nevoie să fie salvată.
La fel cum evitarea relațiilor poate însemna evitarea durerii emoționale, cei care trec de la o relație la alta încearcă adesea să umple golul rănilor de atașament din copilărie. Dacă putem dovedi cumva că suntem demni de iubire și afecțiune, acest lucru vindecă vocea interioară din interiorul nostru care ne spune constant că, de fapt, nu suntem.
E normal să ne comparm cu ceilalți, uneori. Însă, dacă observi că te compari în mod constant cu toată lumea, acesta ar putea fi un semn al stimei de sine scăzute sau al încrederii în sine scăzute, care provine adesea din comparația excesivă de care ai avut parte în familie și la școală, în copilărie.