Anticorpi anti-insulina

Informatii generale

Patogeneza diabetului zaharat insulino-dependent este caracterizata printr-o lunga perioada subclinica in care autoanticorpii circulanti fata de antigenele tisulare sunt asociati cu evolutia bolii in celulele pancreatice. In istoria naturala a diabetului zaharat, distrugerea celulelor beta poate fi vazuta ca trecand prin 5 faze:

1. predispozitie genetica;
2. pozitivarea autoanticorpilor;
3. raspuns anormal al insulinei la testul de toleranta la glucoza i.v.;
4. test patologic de toleranta la glucoza administrata oral;
5. diabet clinic manifest.

Majoritatea cazurilor de diabet tip 1 apare sporadic, in absenta unui istoric familial pozitiv. Concordanta pentru diabetul de tip 1 la gemenii identici este intre 30% si 50%. De aceea se considera ca factorii de mediu joaca rol important in dezvoltarea diabetului, avand o actiune de declansare a procesului autoimun6.

Dezvoltarea diabetului zaharat de tip 1 autoimun este insotita de aparitia anticorpilor fata de o varietate de antigene ale celulelor insulare pancreatice, inclusiv insulina1. La copiii diabetici acestia se gasesc in proportie de 50-70%, pe cand la pacientii adulti doar intr-un procent de 20-30%3. Odata ce diabetul devine clinic manifest, nivelul anticorpilor anti-insulina scade la titruri joase pana la nedetectabil.

Pe de alta parte, tratamentul diabetului zaharat presupune aproape in mod invariabil (tipul 1) sau frecvent (tipul 2) administrarea insulinei. Anticorpi IgG pot aparea si fata de insulina administrata, desi folosirea aproape exclusiva a insulinei umane recombinate face ca acest lucru sa se intample mai rar decat in trecut cand era folosita insulina de origine animala. La acesti pacienti, o parte din insulina injectata este legata de anticorpi si devine biologic neutilizata. In consecinta este nevoie de doze mari de insulina datorita acestei rezistente induse de anticorpi2.

Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti- insulina

– evaluarea riscului dezvoltarii unui diabet zaharat tip 1 la pacientii predispusi genetic;
– diagnosticul diferential intre diabetul de tip 1 si de tip 2;
– evaluarea diabeticilor cu rezistenta la insulina.

Recoltarea

Pregatire pacient – à jeun (pe nemancate) – minim 7 ore4.

Specimen recoltat – sange venos4.

Recipient de recoltare – vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.

Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8°C sau la -20°C4.

Volum proba – minim 0.5 mL ser4.

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat4.

Stabilitate proba – serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; 3 luni la -20°C; nu decongelati/recongelati4.

Metoda si interpretarea rezultatelor

Metoda – radioimunologica (RIA )4.

Valori de referinta  –  <1 U/mL4.

Interpretarea rezultatelor

Un rezultat pozitiv indica dezvoltarea autoimuna primara de anticorpi anti-insulina sau secundara datorata administrarii indelungate a insulinei. La pacientii predispusi genetic la diabet zaharat (istoric familial de diabet zaharat sau HLA predispozant) detectia diferitilor autoanticorpi, inclusiv anticorpi anti-insulina, constituie un indicator de dezvoltare in viitor a unui diabet tip 12.

Limite si interferente

Testul nu este recomandat pacientilor care au primit recent radioizotopi in scop terapeutic sau diagnostic,datorita interferentelor posibile. O recomandare privind perioada de timp necesara inaintea recoltarii nu se poate face, aceasta depinzand de izotop, de doza si de pacient2.