Anticorpi anticardiolipinici IgG

Informatii generale

Anticorpii anticardiolipinici apartin grupului anticorpilor antifosfolipidici specifici pentru fosfolipidele incarcate negativ, componente ale membranelor celulare.

Cardiolipina este un fosfolipid acid, derivat din glicerol si a fost pentru prima data izolata in 1941 din cordul bovin, de unde provine si denumirea sa5.

Anticorpii anticardiolipinici sunt adesea prezenti la persoanele cu sindrom antifosfolipidic (Hughes). Acesta constituie o boala autoimuna caracterizata prin repetate tromboze arteriale si venoase, sarcini pierdute recurent si/sau trombocitopenie asociate cu prezenta anticorpilor anticardiolipinici, a anticoagulantului lupic sau a anticorpilor anti-β2 glicoproteina-I. Exista 2 forme clinice de sindrom antifosfolipidic: primar (53% din cazuri) sau in asociere cu alte afectiuni autoimune (LES, sindrom Sjögren, sclerodermie, boala mixta de tesut conjunctiv, artrita reumatoida, artrita psoriazica, vasculite, boala Crohn, etc.)1.

Majoritatea anticorpilor anticardiolipinici recunosc drept tinta antigenica β2 glicoproteina-I, exprimata pe suprafata celulelor endoteliale si a trombocitelor. Autoanticorpii anti-β2 glicoproteina-I activeaza celula endoteliala, monocitele si trombocitele, avand un efect procoagulant4.

Testul de aglutinare VDRL folosit de mult timp in diagnosticul sifilisului, se bazeaza pe detectarea anticorpilor anticardiolipinici. Un VDRL repetat pozitiv in absenta TPHA exclude diagnosticul de sifilis si impune continuarea investigatiilor in vederea identificarii unui posibil sindrom antifosfolipidic.

Testele imunoenzimatice pentru detectarea anticorpilor anticardiolipinici sunt de 100 ori mai sensibile decat testul VDRL si genereaza mult mai multe rezultate pozitive.

In general, anticorpii anticardiolipinici sunt mai sensibili decat anticoagulantul lupic pentru detectarea sindromului antifosfolipidic. Anticorpii sunt prezenti la 80-90% din pacientii cu sindrom antifosfolipidic, avand o frecventa de cinci ori mai mare in aceasta afectiune decat anticoagulantul lupic. Cu toate acestea, anticoagulantul lupic este considerat a fi mai specific decat anticorpii anticardiolipinici.

Astfel, atunci cand exista suspiciunea de sindrom antifosfolipidic se recomanda efectuarea ambelor teste3.
 

Recomandari pentru determinarea anticorpilor anticardiolipinici

Episoade de tromboza venoasa sau arteriala, survenite in special la pacienti tineri, in absenta oricarui diagnostic alternativ sau a altei etiologii trombotice; avorturi spontane, nastere prematura sau nastere de fat mort (cu fat morfologic normal); evaluarea riscului trombotic la pacientii diagnosticati cu boli de tesut conjunctiv; evaluarea unei trombocitopenii neexplicabile; test VDRL pozitiv in absenta TPHA1;5.

Recoltarea

Pregatire pacient – jeun (pe nemancate) sau postprandial (dupa mese)2.

Specimen recoltat – sange venos2.

Recipient de recoltare – vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator2.

Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare2.

Volum proba – minim 0.5 mL ser2.

Cauze de respingere a probei – ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat bacterian2.

Stabilitate proba – serul separat este stabil 2 zile la 4°C; timp mai indelungat la -20 °C2.

Metoda

Metodă – ELISA. Antigenul folosit este o cardiolipină înalt purificată împreună cu β2 glicoproteina 1 umană nativă2.

Valori de referinţă

Negativ: <12 GPL/mL

Echivoc: 12-18 GPL/mL

Pozitiv: >18 GPL/mL.2

Pentru sindromul antifosfolipidic sunt semnificative valori >40 GPL/mL, obţinute la 2 determinări, efectuate la un interval de minimum 12 săptămâni1.

Limite si interferente

Anticorpii anticardiolipinici pot fi depistati si la indivizi sanatosi din populatia generala (2-6,5 % pentru anticorpii IgG). Incidenta acestor anticorpi este si mai mare in sarcina normala, unde rata de detectie pentru IgG poate ajunge la 10%. Multi din acesti anticorpi sunt tranzitorii si nu se asociaza cu sindrom antifosfolipidic3.

De asemenea, acesti autoanticorpi pot fi prezenti si in infectii de tip hepatita C, malarie, boala Lyme, sifilis, infectie HIV, leucemii, tumori solide si frecvent in ciroze alcoolice.

Datorita acestor factori, diagnosticul de sindrom antifosfolipidic nu trebuie stabilit pe baza unei singure determinari. Specificitatea anticorpilor anticardiolipinici pentru sindromul antifosfolipidic creste cu titrul si este mai mare pentru IgG decat pentru IgM1.