Virusul rubeolei – Anticorpi IgM

Informaţii generale

Virusul rubeolei este un togavirus cu ARN monocatenar care determină una din infecţiile exantematoase ale copilăriei. Infecţia se produce predominant în lunile de iarnă şi primavară, subiecţii umani fiind singurele gazde cunoscute ale virusului. Modul de transmitere a bolii este direct şi aerogen (prin secreţii nazofaringiene). Perioada de incubaţie este de 2-3 săptămâni.

Infecţia are de obicei o evoluţie benignă şi este frecvent subclinică. În cazurile simptomatice, tabloul clinic include febră, erupţie maculo-papulară adesea discretă şi de scurtă durată, limfadenopatii, posibil coriză şi conjunctivită. Adenopatia rubeolică (tipic în regiunea occipitală, retro- şi submastoidiană, laterocervicală şi submaxilară) constituie un semn constant al bolii, fiind adesea singura ei manifestare. Hemoleucograma indică de obicei neutropenie, iar în formulă leucocitară este caracteristică apariţia de plasmocite şi celule Türk, a căror proporţie poate ajunge la 5-19%. Infecţia conferă imunitate pe toată durata vieţii1;7.

Infecţia cu virusul rubeolei are consecinţe foarte grave în cazul în care este contractată în cursul primelor patru luni de sarcină.

Dacă gravida nu prezintă imunitate, există un risc mare de afectare embriofetală. Rubeola congenitală determină apariţia unor defecte severe, multe dintre acestea fiind permanente, afectând dezvoltarea ulterioară: cataractă, surditate, hepatosplenomegalie, retard psihomotor, anomalii osoase, cardiopatii, neuropatii. Consecinţele patologice asupra fătului şi nou-născutului depind de teratogenitatea virusului şi de vârsta gestaţională la care s-a contractat infecţia. Este unanim acceptat faptul că riscul scade odată cu creşterea vârstei gestaţionale; astfel riscul este maxim în cursul primelor două luni de sarcină (40-60%) şi scade progresiv în lunile patru şi cinci (10-20%). Studiile au demonstrat faptul că infecţia fetală este rară după trimestrul II de sarcină1;2;4;7.

În cursul infecţiei acute, virusul infectează placenta şi poate fi transmis la făt. Expunerea secundară la virus sau reinfecţia se asociază extrem de rar cu transmiterea intrauterină a virusului, indicând faptul că imunitatea mamei (dobândită natural sau indusă prin vaccinare) conferă protecţie împotriva infecţiei in utero. Infecţia primară a mamei poate avea următoarele consecinţe: a) absenţa infecţiei la embrion; b) resorbţia embrionului (doar în cursul primelor săptămâni de sarcină); c) avort spontan; d) moartea fătului in utero; e) infecţia placentei fără afectarea fătului; f) afectarea concomitentă a placentei şi fătului1;4.

Testele serologice reprezintă un instrument important în diagnosticul şi monitorizarea infecţiei acute. Astfel, primul răspuns umoral la infecţie este reprezentat de anticorpii specifici de tip IgM care sunt detectaţi în majoritatea cazurilor la câteva zile de la apariţia exantemului, atingând un maximum după 2-3 săptămâni de la debut. Nivelurile IgM încep să scadă după 36-70 zile, fiind rar detectate după 180 zile (în cazuri izolate, până la 1 an). Anticorpii specifici de tip IgG apar de obicei după aproximativ 1 săptămână de la generarea anticorpilor IgM; nivelul acestora creşte rapid atingând un platou la 6-10 săptămâni de la debutul bolii, după care scad progresiv la un titru (15-200 UI/mL) care se menţine toată viaţa. Reinfecţia, care este complet asimptomatică, este însoţită de creşteri moderate ale anticorpilor IgG2;4;5.

Introducerea vaccinului antirubeolic în 1969 a avut un impact major asupra numărului de infecţii congenitale. Cu toate acestea continuă să apară epidemii de rubeolă. Prevalenţa femeilor neimunizate în rândul populaţiilor vaccinate este în jur de 1.8%, în timp ce la populaţiile nevaccinate poate depăşi 40%.

Luând în considerare datele prezentate reiese importanţa efectuării screening-ului pentru determinarea statusului imun matern.

Deoarece vaccinul antirubeolic este contraindicat la femeile gravide (risc teoretic, deoarece nu s-a demonstrat teratogenitatea virusului atenuat conţinut în vaccin) şi la cele care pot deveni gravide în următoarea lună după vaccinare, se recomandă ca screening-ul să fie efectuat înainte de concepţie, iar femeile neimunizate să poată beneficia de vaccin1;2.

Recoltarea

Pregătire pacient – testele nu necesită o pregătire prealabilă4.

Specimen recoltat – sânge venos4.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator4.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare4.

Volum probă – minim 1mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi)4.

Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat4.

Stabilitate probă – serul separat este stabil câteva ore la temperatura camerei 18-30ºC; câteva zile la 2-8ºC ; perioadă mai îndelungată la –20ºC. Centrifugaţi specimenele decongelate şi utilizaţi supernatantul. Evitaţi congelare/decongelare repetată4.

Metoda si interpretarea rezultatelor

În laboratorul Synevo sunt utilizate următoarele metode de lucru:

1. imunochimică cu detecţie prin electrochemiluminiscenţă (ECLIA)

2. imunochimică prin tehnica ELFA (enzyme-linked immunofluorescence assay) (doar pentru anticorpii IgM)4.
Valori de referinţă -.diferă în funcţie de metoda de lucru4.

Rubeola IgG

ECLIA
<10 UI/mL:   Negativ
>=10 UI/mL: Pozitiv.

Rubeola IgM

1. ECLIA
<0.80 Index      : Negativ
0.80 – 1: Index:   Echivoc
≥1 Index:            Pozitiv.

2. ELFA
<0.80 Index      :     Negativ
0.80 – 1.2: Index:   Echivoc
≥1.2 Index:             Pozitiv.

Interpretarea rezultatelor

Determinarea statusului imun:

Anti-rubeola IgG :
< 5 UI/mL: imunitate absentă; în cazul pacientelor gravide se va repeta recoltarea pentru determinarea anticorpilor IgG în săptămânile 16-18 de sarcină, chiar în absenţa unei expuneri cunoscute la virusul rubeolei3;6;
≥ 5 dar <10 UI/mL: rezultat echivoc; se recomandă repetarea determinării după o săptămână;
≥10 UI/mL: rezultat pozitiv – indică infecţie în antecedente/vaccinare/infecţie recentă. Se recomandă efectuarea anti-rubeola IgM din acelaşi ser; obţinerea unui rezultat negativ confirmă infecţia în antecedente şi prezenţa statusului imun3;4;6.

Diagnosticul infecţiei recente

O creştere de patru ori a nivelului anticorpilor IgG în seruri perechi obţinute la interval de 14-21 zile confirmă infecţia recentă.

Un rezultat pozitiv pentru anticorpii IgM este de asemenea sugestiv pentru infecţia recentă, dar instituirea măsurilor clinice nu trebuie să se facă pe baza unei singure determinări1.

În laboratorul Synevo, un rezultat pozitiv pentru anti-rubeola IgM este confirmat prin două metode: chemiluminiscenţa şi ELISA, iar această menţiune apare pe buletinul final de rezultate4.

Diagnosticul infecţiei congenitale

Deoarece serul copiilor normali conţine anticorpi IgG transferaţi pasiv de la mamă, diagnosticul de rubeolă congenitală se stabileşte pe evidenţierea anticorpilor IgM. Aceştia sunt depistaţi în 100% din cazuri în primele 5 luni de la naştere (în majoritate cazurilor în primele 3 luni). Frecvenţa acestora scade după cum urmează: 60% la vârsta de 6-12 luni, 40% la vârsta de 12-18 luni; rar detectabili dupa vârsta de 18 luni2.

Monitorizarea post-vaccinală

Anticorpii IgM apar la 80% din pacienţii vaccinaţi în primele 3 săptămâni de la vaccinare4. Anticorpii IgG sunt de regulă detectaţi la 4-6 săptămâni de la data vaccinării şi persistă toată viaţa2.

Limite şi interferenţe

Absenţa anticorpilor IgM la naştere nu exclude diagnosticul de rubeolă congenitală.

Rubeola neonatală, este o condiţie clinică rară, dar trebuie luată în considerare dacă anticorpii IgM nu se pozitivează în perioada postnatală imediată, ci mai târziu.

Rezultate fals pozitive pentru rubeola IgM pot să apară după mononucleoza infecţioasă, infecţii cu parvovirus B19 şi posibil alte infecţii  cu virusuri de tip herpetic.

Reacţii fals pozitive pentru rubeola IgM au fost raportate şi la gravide, datorate unor reacţii încrucişate cu alte virusuri (CMV, rujeolic)4.