De-a lungul timpului, standardele privind frumuseţea s-au modifcat constant.
Moda revine însă adesea la succesele în materie de haine sau coafură, căutând înspiraţie în anii trecuţi.
De aceea, te vom “plimba” puţin de-a lungul unui secol, ca să înţelegi mai uşor evoluţia coafurii.
Vreme îndelungată, femeile au purtat părul lung, ridicat. Până după epoca victoriană, nu se tundeau, pentru că standardele de frumuseţe ale acelor vremuri cereau coafuri sofisticate, imense.
După austera perioadă victoriană, anii ‘20 au adus o nouă eră şi, prin urmare, un nou stil de viaţă. În aceşti ani, schimbările adoptate de femei au fost nu doar la nivelul vestimentaţiei (era timpul rochiilor scurte până genunchi şi al pălăriilor în formă de clopot), ci şi la nivelul tunsorilor: a devenit la modă părul scurt, vopsit cu henna sau decolorat cu peroxid.
Femeia s-a emancipat, a început să muncească şi să simtă necesitatea unor tunsori lejere, scurte, uşor de făcut şi de întreţinut, aşa că atunci când dansatoarea Castle şi-a tuns părul, în 1915, în coafura numită Castle Bob, aceasta a fost în scurt timp adoptată de numeroase tinere, devenind una dintre cele mai revoluţionare tunsori din istoria coafurii.
Tunsoarea bob, dreaptă, cu un breton care se termină la doi centimetri mai sus de sprâncene şi care acoperea urechile, va împlini în curând 100 de ani. Cu timpul, tunsoarea bob nu a pierdut din popularitate şi a avut numeroase variaţii de stil.
Tot în această perioadă au apărut şi produsele de vopsire a părului.
În anii ‘30, odată cu Marea Recesiune, au apărut noi schimbări, nu doar ale stilului de viaţă, ci şi în ceea ce priveşte machiajul şi coafurile. Look-ul tineresc şi rebel al decadei precedente a fost înlocuit de unul mai delicat, mai temperat şi mai feminin.
Chiar dacă pălăriile erau acum la modă, acestea nu acopereau complet coafurile, ci le puneau în valoare. Erau foarte purtate onduleurile Marcel, după numele celui care le-a inventat la sfârşitul epocii victoriene, iar părul era vopsit cu henna sau decolorant.
Aceasta este epoca filmului, care le-a inspirat pe doamne să ţină pasul cu ultimele tendinţe în materie de modă şi hairstyling, urmând modele ca Greta Garbo sau Joanne Crawford.
Lungimea părului era până deasupra umerilor, prins la spate, cu cărare pe mijloc sau într-o parte, iar toată suprafaţa acestuia era ondulată, dând impresia de valuri.
Acestea încadrau faţa şi evidenţiau nu doar liniile ei, ci în special pe cele ale gâtului, care părea suplu şi graţios.
Tot mai multe femei au început să apeleze la produse de decolorare şi vopsire a părului, tocmai pentru a urma modelul vedetelor de film de la Hollywood. Tot în acea perioadă au apărut bigudiurile şi plasele pentru păr.
În ciuda războiului, moda nu prea a avut de suferit. Stilul de a se îmbrăca al femeilor acelor timpuri era foarte practic, însă şic şi elegant. Buclele erau foarte în vogă, iar pentru a le obţine, doamnele, după ce îşi spălau părul cu un şampon simplu şi aplicau un produs de coafare, îşi rulau părul cu ajutorul clipsurilor, fie cu al “moaţelor”…
După ce aceste bigudiuri erau îndepărtate, părul era pieptănat în aşa fel încât să urmeze linia capului.
Aceasta este una dintre cele mai frecvente coafuri, fiind mai uşor de făcut decât celelalte şi putând fi purtată cu orice pălărie.
Lungimea preferată era cea medie, până deasupra umerilor şi părul era întotdeauna ondulat.
A fost timpul tunsorilor bob gen Veronica Lake (îţi aminteşti filmul L.A. Confidential?) şi Ioana d’Arc.
În anii‚ 50, televiziunea şi revistele au început să publice tot mai multe informaţii legate de îngrijirea şi coafarea părului, bucurându-se de un real succes în rândul doamnelor. Coafurile acelor ani pot fi descrise destul de simplu: bufante. Părul a reînceput să fie purtat înalt.
Un exemplu foarte potrivit ar fi Jackie Kennedy, considerată pe bună dreptate o lansatoare de noi tendinţe, nu doar în ceea ce priveşte vestimentaţia, ci şi coafurile.
Majoritatea adolescentelor încercau să copieze acasă stilurile actriţelor preferate, Marilyn Monroe, Elizabeth Taylor sau Ginger Rogers.
Se purtau tunsorile de paj, bentiţele, părul ondulat, legat la spate în coadă de cal, părul vopsit sau oxigenat.
Tot în această perioadă, după exemplul cântăreţilor, tot mai mulţi tineri au început să-şi decoloreze părul.
În anii ’60, fixativul devenise cel mai folosit dintre produsele cosmetice, în special pentru cocurile în vârful capului. A apărut moda hippie, cu părul lung, lăsat liber sau aranjat cu ajutorul eşarfelor sau bandanelor, şi decolorat adesea, în încercarea de a se obţine efectul de păr scăldat în soare, cu reflexe blonde.
Se foloseau din abundenţă accesorii, fie flori, eşarfe sau pălării, fie şnururi aplicate prin răsucire sau împletite în şuviţe.
Persoanele mai conservatoare adoptau alte stiluri, în funcţie de vedetele lor preferate: Audrey Hepburn, Brigitte Bardot sau Elizabeth Taylor.
Se purtau părul lung şi drept cu franjuri, tunsori geometrice precum clasicul bob, tunsori scurte, ca de copil.
Bretonul care acoperea întreaga frunte, împreună cu volumul din creştetul capului, părul până la umeri şi vârfurile întoarse în interior sau exterior constituiau coafura preferată de majoritatea doamnelor.
Coafurile din anii ‘70 semănau puţin cu cele purtate în anii ‘50, însă erau mult mai naturale şi mai puţin rigide. Doamnele au început să poarte părul tot mai lung, cele mai îndrăzneţe folosind fierul de călcat haine, pentru a-şi îndrepta părul, ceea ce a dus, bineînţeles, la o degradare puternică a acestuia.
Acum au început să îşi taie părul în scări, obţinând un plus de volum.
În această perioadă s-a dezvoltat mişcarea punk, adepţii ei purtând părul vopsit în culori excentrice, de la verde la roşu, tuns în modalităţi cât mai extravagante cu putinţă.
A apărut şi aşa-zisa creastă de cocoş, purtată de tot mai mulţi tineri.
Alte tunsori la modă erau cea a lui Farah Fawcett (părul ondulat sauvage, cu vârfurile în afară) şi tunsorile afro.
În anii ‘80, muzica pop a început să câştige tot mai mult teren, iar cârlionţii lui Michael Jackson erau purtaţi de tinerii din întreaga lume. Sunt consideraţi anii experimentelor: culori în meşe, vopsirea doar a unei porţiuni de păr, tunsorile geometrice, stilul gotic.
Gelul de păr, spuma sau fixativul, permanentul erau folosite din abundenţă, pentru a face coafura cât mai voluminoasă.
În România, unde produsele de calitate se găseau foarte greu, se foloseau în locul acestora zeama de lămâie, gelul îndoit cu apă sau chiar berea.
Se purtau tunsorile şi culorile punk, părul cu foarte mult volum, tapat şi ondulat, tunsorile Lady Di, cele băieţeşti, coada de cal purtată foarte sus şi într-o parte a capului, părul decolorat blond sau vopsit roşcat, extensiile.
Perioada anilor ‘90 a reprezentat o explozie de stiluri, anii tunsorilor scurte sau medii, care necesitau mai puţin timp pentru aranjare: pixie cuts, bob, tunsorile marinăreşti, soldăţeşti, părul ras. Părul lung era fie drept, fie ondulat şi încadra faţa ca o ramă, cu şuviţe separate spre faţă, în scări.
Spre sfârşitul acestor ani au devenit foarte în vogă buclele obţinute cu ajutorul ondulatorului, părul lung prins în coadă, meşele false, extensiile texturate sau dezordonate, tunsorile şcolăreşti ce completau stilul de îmbrăcăminte baby-doll.
Un melanj de stiluri preluate din anii trecuţi şi îmbunătăţite de imaginaţia fiecărui hairstylist: coafura anilor ‘60, cu vârfurile ridicate, cu breton sau cărare, coafura sauvage a anilor ‘80, devenită o coafură naturală, cu bucle dezordonate, un look foarte sexy, părul drept, cu rădăcina ridicată şi multe altele.
Tunsorile scurte sunt extrem de naturale, iar pentru cele mai nonconformiste dintre noi tundorile asimetrice, puse în evidenţă de culori, sunt un must have.
Important este să ştii ce ţi se potriveşte şi de cât timp dispui pentru a te aranja!