Osteoporoza este o afecţiune metabolică scheletală caracterizată prin scăderea masei osoase şi degradarea microarhitecturii ţesutului osos, crescând fragilitatea osului şi astfel susceptibilitatea la fracturi. Este o boală ”silenţioasă” şi deseori nu există simptome până la prima fractură; cele mai frecvente locuri pentru fractură sunt: coloana vertebrală, şoldul şi radiusul distal.
Osteoporoza este cea mai frecventă boală metabolică osoasă din lume, estimată la 200 milioane de indivizi, fractura osteoporotică fiind o cauză importantă de morbiditate, având un impact socio-economic marcat. După vârsta de 50 de ani, riscul de fractură creşte exponenţial, 40% dintre femei şi 13% dintre bărbaţi prezintă cel puţin o fractură osteoporotică.
În jurul vârstei adulte de 26-30 de ani se atinge un maximum de creştere a masei osoase denumit masa osoasă de vârf, care depinde de asemenea de factorii de risc, mai ales de cei genetici. Există numeroşi factori de risc (tabel 11.1) implicaţi în pierderea masei osoase, influenţa factorilor de mediu şi constituţionali fiind cea mai importantă în apariţia osteoporozei şi a riscului de fractură de fragilitate secundară acesteia.
Duritatea oaselor este determinată de compoziţia acestora (minerală şi organică) şi de activităţile celulelor sale (osteoblast, osteoclast, osteocit şi celule bordante) care alcătuiesc un echilibru în remodelarea osoasă (resorbţia şi formarea de os). O scădere a masei osoase se poate datora: eşecului de a obţine o masă osoasă de vârf adecvată (genetică), resorbţiei excesive a osului, reducerii în formarea osului în timpul procesului de remodelare.
Clasificarea osteoporozei
Osteoporoza cuprinde două forme în funcţie de factorii etiologici:
– osteoporoza primară (95% din osteoporoza la femeile în postmenopauză şi 70-80% la bărbaţi);
– osteoporoza secundară (5% din osteoporoza la femei, până la 20% din osteoporoza la bărbaţi)
Osteoporoza primară încadrează următoarele forme:
1.Osteoporoza juvenilă şi a adultului tânăr (idiopatică, rar întâlnită, afectează ambele sexe).
2.Osteoporoza postmenopauză afectează femeile după vârsta de 55 de ani, principalul factor fiind deficienţa estrogenică ce determină creşterea activităţii osteoclastelor, cu scăderea masei osoase.
3.Osteoporoza de involuţie (senilă) apare la femeile şi bărbaţii cu vârsta de peste 65 de ani, principalii factori precipitanţi fiind scăderea absorbţiei intestinale de calciu (Ca) şi hipovitaminoza D (expunere insuficientă la soare).
Osteoporoza secundară este întâlnită în afecţiuni endocrine, digestive, renale, boli inflamatorii sistemice, boli genetice, consum de
medicamente, imobilizare.
Osteoporoza indusă de glucocorticoizi
Utilizarea glucocorticoizilor reduce densitatea osoasă şi creşte riscul de fractură. Corticoterapia este cea mai frecventă cauză de osteoporoză iatrogenă. La pacienţii cu boli reumatice, preocupările legate de dezvoltarea osteoporozei indusă de glucocorticoizi limitează deseori doza şi durata terapiei cu glucocorticoizi. În aceste cazuri ar trebui să folosim cea mai mică doză posibilă
împreună cu strategiile preventive generale precum un program regulat de exerciţii fizice, aportul adecvat de calciu şi vitamina D, bisfosfonaţi, dar şi reducerea altor factori de risc. Chiar şi pacienţii care iau Prednison 5mg/zi au o pierdere accelerată de os.
Osteoporoza la bărbat
Osteoporoza este o boală ce afectează mult mai frecvent femeile, motiv pentru care datele epidemiologice, clinico-paraclinice şi terapeutice au fost standardizate pentru sexul feminin, însă în ultimii ani osteoporoza la bărbaţi a devenit o problemă majoră de sănătate ce impune o evaluare atentă. Bărbaţii tineri prezintă mai frecvent fracturi ale oaselor lungi comparativ cu cei peste
70 ani la care predomină fracturile de şold şi vertebrale. Principalele cauze de osteoporoză la bărbat sunt: afecţiuni endocrinologice (cel mai frecvent hipogonadismul), neoplazii, boli cronice, osteomalacia şi boli ereditare sau idiopatică. Există o serie de factori de risc predispozanţi pentru osteoporoză la bărbat: vârsta înaintată, scăderea densităţii minerale osoase, antecedente de fractură după
traumatisme minore şi istoric familial de fractură osteoporotică.
Osteoporoza: simptome
Majoritatea pacienţilor cu osteoporoză sunt asimptomatici, până în momentul apariţiei fracturii numită fractură de fragilitate (spre deosebire de pacienţii cu osteoporoză, la indivizii normali acelaşi traumatism nu produce o fractură). Cele mai comune locuri pentru fractură sunt: coloana vertebrală, şoldul şi antebraţul.
Fracturile vertebrale: două treimi dintre aceste fracturi sunt asimptomatice, dar în situaţiile simptomatice, durerea acută persistă între 2-6 săptămâni şi poate fi înlocuită de durere cronică prelungită în cazul fracturilor severe. Pacienţii acuză dorso-lombalgii acute sau cronice. Clinic se obiectivează accentuarea cifozei dorsale de diferite grade, redresarea lordozei lombare, scădere în înălţime, apropierea rebordului costal de creasta iliacă. Dorsolombalgia acută se manifestă prin durere difuză şi nu neapărat localizată la nivelul vertebrei afectate, însoţită de contractură musculară paravertebrală, limitarea mobilităţii segmentului afectat. De obicei, fracturile vertebrale
sunt rezultatul sarcinii compresive asociate cu activităţile zilnice şi doar un sfert apar ca rezultat al unei căderi.
Fracturile non-vertebrale: secundare unui traumatism sunt uşor de diagnosticat clinic şi radiologic. Pacientul prezintă: durere acută intensă,
semne locale de fractură (tumefacţie, crepitaţii, impotenţă funcţională). Fracturile de şold sunt cele mai grave consecinţe ale osteoporozei‚
ţinând cont de gradul crescut de dizabilitate şi mortalitate, peste 90% sunt asociate cu căderi de la acelaşi nivel. Clinic membrul inferior este scurtat şi fixat în rotaţie externă. Aproape toţi pacienţii necesită intervenţie chirurgicală. Fracturile de antebraţ (mai ales treimea distală a radiusului) rezultă în urma unei căderi de la acelaşi nivel pe mână. Post fractură 29-44% din pacienţi prezintă durere cronică persistentă, consecinţa cea mai frecventă este algodistrofia.
Diagnostic
Investigaţii de laborator
Analizele de laborator sunt în general normale, însă în cazurile de osteoporoză secundară apar următoarele modificări:
– hemoleucograma, VSH, CRP sunt modificate în cazul unei boli sistemice inflamatorii (PR, SA, LES) sau neoplazii;
– creşteri ale creatininei şi ureei arată disfuncţie renală;
– TGP, TGO, fosfataza alcalină sunt modificate în cadrul unei afecţiuni hepatice;
– Calciu, fosfor, fosfataza alcalină, PTH sunt modificate în hiperparatiroidism;
– 25-hidroxivitamina D este scăzută în deficienţa de vitamina D sau osteomalacie;
– TSH-ul este modificat în disfuncţii tiroidiene;
– electroforeza proteinelor serice şi urinare se dozează când se suspicionează prezenţa unui mielom multiplu;
– testosteronul seric se dozează la bărbaţi
Markeri biochimici ai turnoverului osos sunt utilizaţi în osteoporoza post-menopauză pentru aprecierea riscului de fractură, indicaţiile şi evaluarea răspunsului la tratament.
Investigaţii imagistice
Măsurarea densităţii minerale osoase (DMO) prin tehnica de absorbţiometrie duală cu raze X (DXA) reprezintă principala metodă în
diagnosticul osteoporozei şi este efectuată la nivelul coloanei vertebrale lombare (L1-L4) şi şoldului (femur proximal) (figura 11.1). La pacienţii obezi sau care prezintă alte cauze ce nu permit măsurarea DMO la nivelele menţionate, se recomandă efectuarea DXA la nivelul regiunii distale a antebraţului.
Computer tomografia cantitativă (QCT) măsoară DMO atât la nivelul osului trabecular cât şi cortical la nivelul coloanei şi şoldului, metodă sensibilă, însă cu utilitate scăzută în practica clinică.
Densitometria ultrasonografică cantitativă (QUS) măsoară atenuarea unui fascicul de ultrasunete la nivel osos, sediul cel mai frecvent evaluat este calcaneul, cu specificitate şi sensibilitate scăzute comparativ cu DXA.
Radiografia evidenţiază tardiv modificări ale osteoporozei. Radiografia este utilă şi în evaluarea unei fracturi vertebrale preexistente (prevalente) pentru monitorizarea răspunsului la tratament, mai ales în studii clinice.
Osteoporoza: tratament
Obiectivele tratamentului osteoporozei sunt: scăderea riscului de fractură, îmbunătăţirea capitalului osos, tratamentul etiologic în osteoporoza secundară.
Tratamentul non-farmacologic
În osteoporoză măsurile igieno-dietetice deţin un rol important în reducerea riscului de fractură, tuturor pacienţilor li se recomandă:
– exerciţii fizice adaptate, regulate, în vederea prevenirii căderilor şi a fracturilor; sunt indicate: plimbările, jogging, tenis, exerciţii de tonifiere a musculaturii;
– evitarea consumului de alcool, interzicerea fumatului;
– regim alimentar echilibrat, bogat în calciu şi vitamina D sau administrarea de suplimente de Ca şi vitamina D.
Tratamentul farmacologic
Înaintea iniţierii tratamentului medicamentos trebuie stabilită etiologia osteoporozei. Agenţii terapeutici sunt împărţiţi în funcţie de acţiune în 3 clase:
– antiresorbtivi;
– osteoformatori;
– formatori de os şi inhibitori ai resorbţiei osoase.
Agenţii antiresorbtivi reduc activitatea osteoclastelor; din această categorie fac parte: Ca şi vitamina D, bisfosfonaţii, estrogenul şi modulatori selectivi ai receptorilor estrogenici (Raloxifen), calcitonina, agenţi biologici anti RANKL (Denosumab). Calciul şi vitamina D deţin un rol important în prevenţia riscului de fractură intervenind în remodelarea osoasă.
Osteoporoza este o boală cronică, cu risc crescut de fracturi care are o evoluţie dizabilitantă cu impact funcţional şi socioeconomic major. Prognosticul este variabil în funcţie de vârsta pacientului, gradul de pierdere osoasă, prezenţa unei fracturi şi răspunsul la tratament. Cel mai puternic factor de predicţie al riscului de fractură este numărul de fracturi vertebrale prevalente.
Sursa: Reumatologie / Elena Rezuş – Iaşi : Editura Gr.T. Popa, 2014
Foto: 123rf.com