Astm

Boală cronică inflamatorie a aparatului respirator, caracterizată de apariţia dispneei, bronhosapsmului, hipersecreţie, edem al mucoasei traiectului bornşic, anxietate, scăderea rezitenţei al efort şi reducerea mobilizării. Apărut în copilărie, astmul se însoţeşte şi o uşoară întârziere în creştere.

Cauzele apariţiei astmului sunt: reacţia alergică moştenită la anumite sunstan]e din aer, de obicei polenuir sau praf; infecţii repetate ale aparatului respirator, efort fizic, mediu cu pulberi şi particule iritante, anumite medicamente (acid acetilsalicilic), fumul de ţigară, blana animalelor de casă, microorganisme de casă, mucegai, ciuperci microscopice.

Astmul copilului este diferit de cel al adultului. Crizele apar în jurul vârstei de 3-4 ani, menţinându-se sporadic până spre 8 ani sau mai târziu. Aspectul dispneei este uneori impresionant, cu atât mai mult cucât este vorba de un copil. Tratamentul este mai restrictiv decât în cazul adulţilor, cortiterapia fiind evitată pe termen lung, iar bronhdilatatoarele fiind administrate după vârsta de 5 ani datorită efectelor secundare. Se pune accentul pe igienă mediului şi a copilului, pe prevenirea infecţiilor respiratorii sau tratarea corectă, la itmp, a celor apărute.

La dult, astmul se manifestă în crize variate ca aspect şi gravitate. Unele persoane evoluează spre stare de rău astmatic, în care respiraţiile îngreuiate ce merg până la insuficienţă respiratorie. Crizele de astm au o perioadă de „semnalizare” uneori, când apar stranuturi, mâncărime pe iele, dureri difuze de cap. Adultul tuşeşte iar respiraţia se modifică, devenind zgomotoasă, şuierătoare, însoţită de stare de rău, transpiraţii, cianoza periferică din cauza proastei oxigenări a sângelui. Tratamentul este constituit din bronhodilatatoare, antiinflamatoare steroidiene, antilergice. Uneori este nevoie de spitalizare, până la echilibrarea pacientului.

Prevenirea ocupă un loc important în cazul astmului, pacientul fiind învăţat să evite animalele de casă, să păstreze o igienă strictă a lenjeriei de corp şi de pat (schimbată mai des, spălare cu detergenţi nealergeni, aerisire), să evite praful şi pulberile, iar dacă este posibil, să recurgă la tratament de desensibilizare atunci când un alergen este mult prea prezent în mediu şi nu se poate evita în mod curent. Legătura cu medicul pneumolog şi cel alergolog este esenţială, pacientul cu astm putând avea o viaţă normală dacă respectă regulile şi tratamentul recomandate.