Ochi (glob ocular)

Organ al vederii conţinut de orbită.

Ochiul este un organ sferic format dintr-o cochilie rezistentă care înconjoară conţinutul propriu-zis.

Invelişul extern al ochiului se compune din trei tunici concentrice. Cea externă este con­stituită din sclerotică (albul ochiului), traversată în spate de către nervul optic şi prelungindu-se în faţă cu corneea, transparentă şi bombată. Corneea este primul şi cel mai puternic dioptru (suprafaţă optică ce intervine în refracţie) al sistemului optic al ochiului. A doua membrană este uveea (ce are rol nutritiv), este tunica medie a ochiului bogat vascularizata si se compune în spate din coroidă (membrană subţire şi vascularizată) şi în faţă din corpul ciliar şi din iris (acesta fiind perforat în centru de către pupilă, al cărei diametru variază după intensitatea luminii). Tunica interioar este membrana senzorială, receptorul vizual propriu-zis, compusă doar din retină (membrană fină şi translucidă care conţine conurile şi bastonaşele, celulele care captează lumina).

Conţinutul ochiului este constituit din faţă spre spate din : umoarea apoasă care hrăneşte corneea şi trece în camera anterioară (între cornee şi iris) prin pupilă, înainte de a fi eliminată în unghiul format de iris şi cornee; din cristalin (lentilă biconvexă transparentă de 1 centimetru diametru), situată în spatele irisului, împreună cu care delimitează camera posterioară, şi legat de muşchiul ciliar printr-un ligament inelar (zonulă), care este responsabil de acomodarea ochiului; din corpul vitros (vitroasa), gel transparent care umple globul ocular între cristalin şi retină şi asigură menţinerea volumului ochiului.

Cei doi ochi lucrează în mod conjugat sub controlul creierului, luând aceeaşi direcţie pentru a fixa un obiect cu scopul de a se forma o imagine clară pe fiecare dintre retine. Ei realizează punerea la punct în funcţie de distanţa faţă de obiectul privit prin procesul de acomodare.

Examenul oftalmologie începe printr-un exa­men al refracţiei şi al acuităţii vizuale de aproape şi de departe, cu sau fără corecţie. Specialistul procedează apoi la un examen al oculomotricităţii şi al echilibrului binocular; el observă pleoapele, examinează sectorul anterior al ochiului (de la cornee la cristalin) cu biomicroscopul, măsoară presiunea intraoculară şi procedează Ia un examen al fundului de ochi.

Eventualele examene complementare permit să se evalueze câmpul vizual şi vederea în culori. Bilanţul ortoptic evaluează oculomotricitatea. Angiografia oculară şi ecografia examinează globii oculari pe plan anatomic. Scanerul şi imageria prin rezonanţă magnetică (I.R.M.) completează explorarea cu aparate optice.

Bolile ochiului pot afecta globul ocular, nervul optic sau anexele ochiului (conjunctiva, pleoapele, muşchii şi nervii oculomotori). Ele pot fi de diferite tipuri.

Afecţiunile congenitale sunt cauzate de o modificare de origine genetică în dezvoltarea aparatului ocular, sau de o afecţiune contractată în timpul vieţii intrauterine.

Afecţiunile inflamatorii afectează partea superficială a aparatului ocular (conjunctivită, episclerită) sau membranele interioare (uveită, coroidită).

Glaucomul este o afecţiune în cursul căreia presiunea intraoculară prea ridicată este însoţită de afectare a nervului optic.

Bolile vasculare sunt grave, ele afecteaza vascularizarea retinei sau a nervului optic (ocluzia arterei sau venei centrale a retinei).

Bolile degenerative pot fi legate de anomalii ereditare (degenerescenţe tapetoretiniene) sau de îmbătrânirea ochiului (degenerescenţă maculară legată de vârstă, cataractă zisă „senilă”).

Tulburările de oculomotricitate sunt reprezentate prin paralizii oculomotorii (oftalmoplegie) şi prin strabisme.