Trombocitemie (trombocitemie esenţială, trombocitemie primitivă)

Afecţiune caracterizată printr-o creştere anormală a numărului de plachete sangvine fără o cauză determinată.

Trombocitemia  face parte dintre sindroamele mielo­proliferative, este relativ frecventă şi afectează în general subiecţii sub vârsta de 20 ani.

O trombocitemie poate să se manifeste printr-o tromboză (obstrucţia printr-un cheag de sânge) a uneia sau mai multor artere mici; venele sunt mult mai rar afectate. Ea dă prilejul apariţiei unor dureri în mâini şi în picioare, calmate uneori de luarea de aspirină, şi unei uşoare creşteri în volum a splinei. Foarte des, nu există nici un simptom şi anomalia este descoperită întâmplător cu ocazia luării unei prize de sânge. Mai rar, boala este pusă în evidenţă prin hemoragii.

Diagnosticul se bazează pe evidenţierea unei creşteri considerabile a numărului de plachete, constatată în absenţa oricărei tulburări (inflamaţie, hemoragie, lipsă de fier, insuficienţă funcţională a splinei) care să poată explica acest fenomen.

In caz de creştere moderată a numărului de plachete, tratamentul constă în administrarea de anti- agregante plachetare (aspirină) în doze mici. Dacă creşterea numărului de plachete este foarte mare, ori în caz de risc vascular deosebit, este necesar să se reducă producţia de plachete cu ajutorul medicamentelor zise mielosupresoare, ca hidroxiureea. Un control regulat al numărului de plachete (la fiecare 3 sau 6 luni) este necesar.