Dieta Montignac – află totul despre dieta şi inventatorul acesteia

Pe când mâncam la masa de prânz, alandala lipide, proteine, glucide, cu cine ştie ce mega indice glicemic, a venit vestea greu de digerat: Michel Montignac, zeul dietelor (nu cred că i-ar plăcea asta), tatăl atâtor cărţi de nutriţie, gurul ale cărui vorbe le-au sorbit Kylie Minogue, Hugh Grant ori Gerard Depardieu (dânsul parcă a cam trişat) a trecut în nefiinţă la numai 66 de ani. De ce?, au întrebat nedumeriţi cei care îl vedeau împlinind suta după modul de alimentaţie.

Eu n-am pornit după vorba “despre morţi numai de bine” când m-am pus să scriu acest articol. Nu l-am apreciat pe Montignac câtă vreme a fost în viaţă, şi n-am ştiut despre ce Dumnezeu vorbeşte. M-a împins curiozitatea pe www.montignac.com după misterul total al morţii sale.

Adică străbunica mea, care a mâncat de fetiţă slană şi pâine cu untură, a trăit bine mersi până la 92 de ani, iar omul acesta care visa tabelaşe cu valoarea glicemică a alimentelor, care consuma alimente de pe linia personală de producţie, care ştia toate secretele sistemului digestiv, şi deci ale unui trai sănătos, ne părăseşte la 66.

Recomandări

Dieta Dukan – avantaje versus dezavantaje

Dieta Dukan si regimul Oshawa în lupta pentru slăbire

Familia lui nu suflă un cuvânt, câteva litere albe pe fundal negru anunţă pe site-ul personal ca marele Monti s-a stins într-o duminică şi a fost şi înmormântat. Ziariştii francezi aflaseră la un moment dat că s-a stins într-o clinică din regiunea Annemasse. Al cărei nume e păzit mai ceva ca tainele Vaticanului. Cine a vrut să vândă mai bine ziarul a scris rapid că “se crede” că dieta propovăduită de monsieur, care elimină toţi carbohidraţii cei răi şi anumite grăsimi, precum şi obezitatea cu care s-a luptat plus creşterea în greutate (l-or fi cântărit frecvent ziariştii tabloidişti) au dus la sfârşitul său.

Fondatorul s-a dus, pagina de internet a rămas, iar următoarele cuvinte de la secţiunea “spune-mi povestea ta” m-au făcut în acea secundă poate cel mai curios om din lume: “Stimate Michel Montignac, vă consider Mesia dieteticii moderne, pentru că aţi descoperit o metodă simplă şi logică, bazată pe o realitate ştiintifică. Eficacitatea ei este indiscutabilă, am dat deja jos 5 kilograme în 15 zile…”.
Măi să fie, zic, şi îmi bag adânc nasul în pagina on-line a lui Mesia. 

Grăsanul de ieri, gurul de astăzi, legenda de mâine

Obezul Michel Montignac, în copilărie puştiul supraponderal, fiul unui francez la rândul lui extrem de gras, devine prin anii ’70, pe când lucra în domeniul farmaceutic aproape obsedat de problema greutăţii. Gurmandul francez se-nconjoară de studii, de cărţi, de date ştiinţifice, ca să-şi rezolve problema şi, atenţie, slăbeşte în mai puţin de 3 luni 15 kilograme, pentru că testează metoda obţinută pe el însuşi.
Începe să le vorbească oamenilor despre indicele glicemic, o noţiune aproape extraterestră pe atunci, şi le face pe femei să se uite urât la el când le spune că nu trebuie să mai restricţioneze numărul de calorii dacă îşi doresc siluetă. Trebuie doar să facă alegerile alimentare corecte.

Dieta Montignac

Dieta Montignac nu există de fapt. Părintele ei nu suporta termenul “dietă”, îi plăcea “metoda”, iar pe pagina personală de internet îi spunea la un moment dat “anti-regimul”. “Nutriţioniştii şi alţi dieteticieni oficiali vor să ne facă să credem că suntem prea graşi pentru că mâncăm prea multe calorii, prea multe grăsimi şi nu facem mişcare. Or, toate studiile epidemiologice publicate arată exact contrariul – că din 1960 populaţiile occidentale au diminuat cu 25-30% aportul caloric şi, paradoxal, obezitatea a crescut cu 400%”, afirma Montignac, în lupta cu susţinătorii regimurilor hipercalorice drept cauză a obezităţii.
El adaugă că studiile ştiinţifice arată cât se poate de clar că factorul determinant în îngrăşare nu este de natură calorică, ci hormonală. De fapt, hiperinsulinismul ar fi principalul vinovat, adevărata cauză funcţională. Iar această secreţie excesivă de insulină, hormon cheie al metabolismului, nu este decât ultima etapă a unui lanţ declanşat de consumul anumitor alimente.

Ca să-ntelegeţi şi mai bine omul spune aşa: două alimente, cu număr egal de calorii, unul ne poate îngrăşa, altul, din contră, chiar ajuta să slăbim. Pentru că unul are indice glicemic mic, şi celălalt mare. Mâncăm un aliment glucidic – pâine, pateu, cartof, fruct, zahăr… – se transformă în glucoză, aceasta traversează bariera intestinală până în sânge şi ajunsă acolo ne creşte glicemia, care la rândul ei declanşează secreţia insulinei.

Treaba insulinei este să localizeze glucoza excedentară din fluxul sangvin şi să o depoziteze în ficat şi în ţesuturile musculare. Glicemia revine astfel la nivelul ei de bază. Ei, dacă indicele glicemic al alimentului consumat e mare, glucoza e mai multă şi apare astfel şi un exces de insulină care înseamnă automat îngrăşare. Invers, o scădere a nivelului de insulină se traduce prin slăbit.

Etapele, scopul şi principiile dietei Montignac

Nu îi plăcea să îi fie metoda numită dietă şi pentru că o considera un mod de alimentaţie pe vecie. Cu următoarele ţinte: slăbitul, dacă există un exces ponderal, prevenirea reîngrăşării, aşa cum se întâmplă la dietele pe care le-a înfierat atâta, prevenirea apariţiei diabetului de tip 2, diminuarea riscurilor de boli cardiovasculare.

Două lucruri ne ruga Monti să facem pentru noi: să întrerupem număratul caloriilor, o falsă problemă în domeniul reglării greutăţii, în opinia sa, şi să ne alegem alimentele în funcţie de specificul lor nutriţional şi de potenţialul metabolic – glucidele pe cât se poate numai din cele cu indice glicemic scăzut sau foarte scăzut, lipidele în funcţie de acizii graşi – privilegiaţi sunt cei de tip omega 3, din peşte, şi chiar şi cei nesaturaţi, uleiul de măsline, demni de evitat sunt cei saturaţi – unt, cărnuri grase, iar proteinele vor fi alese în funcţie de origine (vegetală sau animală), de complementaritate şi de neutralitate în procesul de mai sus, cu hiperinsulinismul.

Metoda francezului are două faze: faza slăbitului – pe lângă alegerea atentă a grăsimilor şi proteinelor, consistă în consumarea (glucidelor) numai alimentelor cu indice glicemic (IG) mai mic sau egal cu 35. Scopul este ca la finalul fiecărei mese răspunsul insulinic să fie cât mai mic cu putinţă.

Şi apoi faza stabilizării şi prevenirii – alegerea glucidelor va fi făcută tot în funcţie de IG, dar va fi una mai generoasă decât în prima fază.

Omul care a urât porţiile, a adorat ciocolata şi m-a întristat cu cafeaua…

Şi totuşi cât să mâncăm la o masă?, îl chestionau adepţii după ce îi citeau cărţile vândute în peste 15 milioane de copii sau după ce îi încercau reţetele arătoase. Cât vă trebuie ca să fiţi sătui, îi bulversa. De altfel, unii jurnalişti au şi scris ironic la moartea sa că a ţinut în braţe toată viaţa o auto-regulă periculoasă, care ar fi contribuit la decesul la 66 de ani: slăbitul depinde de ce mănânci, nu de cât mănânci.

Montignac recomanda porţiile normale servite în Franţa, adică de 2-3 ori mai mici decât cele din generoasele State Unite ale Americii. Şi tot repeta: nu mâncaţi mai putin dacă vreţi să pierdeţi greutate, mâncaţi normal. Mai spunea că între o masă glucidică şi una lipidică ar trebui să treacă, atunci când vrem să slăbim, cel puţin 2 ore.

Îl enerva când oamenii îl întrebau de ce scriu atât de mulţi că el este părintele unui regim disociat, când nu era de fapt aşa. Sunt invidioşi, nu-mi înţeleg metoda, făcea precizări la secţiunea “nelămuririle utilizatorilor”. Acolo a şi dat o definiţie, care excludea vreo idee de disociere – “metoda Montignac este un mod de alimentaţie non-restrictiv bazat pe alegerea alimentelor a căror capacitate este scăderea insulinei, hormonul îngrăşării”. Punct.

În condiţiile în care toate dietele urlau “jos ciocolata” el a ridicat-o la rang de gustare zilnică, dupa aproape fiecare masă. Nu orice fel, doar din cea neagră, cu minimum 70% cacao. Pe care eu obişnuiesc să o aşez matinal lângă o cană generoasă de cafea, iar următoarele cuvinte ale gurului francez m-au durut. Cafeina creşte uşor secreţia de insulină, iar o cafea la filtru conţine de 2-3 ori mai multă cafeină decât un espresso.

Montignac recunoaştea beneficiile unui iaurt pe zi şi mai lăuda, preferatele mele, fructele confiate, care în tabelul său cu indice glicemic nu stau deloc pe lista celor cu indice ridicat, aşa cum ne-am fi aşteptat după numărul de calorii. Prunele, caisele şi smochinele, cele mai bune, în opinia lui.

Stafidele şi curmalele, de ocolit. Şi fructele uscate – cajuul, migdalele, nucile, alunele (la fel, calorii cu duiumul IG mic) erau preferate de expertul francez, care sfătuia pe toată lumea să le aleagă pe cele fără sare, dintr-o raţiune simplă: excesul de sare favorizează retenţia de apa şi absorbţia intestinală a glucozei şi contribuie la rontunjirea noastră.

Despre critici anonimi şi adepţi celebri

Metoda Montignac nu le-a picat bine multor experţi în nutriţie. Orice calorie în exces va fi automat transformată de corp în grăsime, au insistat ei. Criticii subliniază şi că indicele glicemic nu este uşor de folosit, cum este eticheta pe care este trecut numărul kilojoulilor.

Toată viaţa, specialistul francez a făcut presiuni ca lângă numărul caloriilor de pe produse să apară şi IG-ul lui. Australia şi Regatul Unit n-au zis nu, acolo consumatorii pot face şi calcule montigniace. Oricum, insistă opozanţii, valoarea lui este greoi şi dubios calculată – depinde de tipul mâncării, de cum a fost gătită, de combinaţia cu alte produse.

Criticatul Montignac pomenea în schimb teste pe materia crudă. Hulit, nehulit, după metoda lui au slăbit Kim Catrall, Liz Hurley – probabil cot la cot cu fostul consort Hugh Grant, dar mai ales Kylie Minogue, un soi de ambasadoare a autorului. Mereu a atribuit strălucirea pielii şi posteriorul cel admirat avantajelor acestei diete. Oare cât le va lua cârcotaşilor să facă o legătură între cancerul prin care a trecut vedeta în ciuda metodei Montignac şi moartea atât de devreme a maestrului francez?

Se vor scrie multe, se vor inventa şi mai multe, însă eu aş lăsa să vorbească o vreme mărturiile celor care au urmat “anti-regimul”. N-o să credeţi câţi români cu poze uluitoare “înainte” şi “după” am găsit pe pagina de internet a lui Montignac.

Mă pregătesc să-nchei aşa că vă voi răspunde la întrebarea care sigur s-a născut pe la jumătatea textului: nu. N-aş ţine aşa-zisa dietă semnată Montignac. Tot nu cred în metodele unora şi altora. A schimbat totuşi ceva în mine documentarea pentru articol? Cu siguranţă. M-a făcut să-mi reamintesc şi poate chiar să-mi fixez o dată pentru totdeauna în minte cât de important este pentru trupul-templul nostru ce hrană îi dăm. Si poate chiar asta a urmărit autorul, v-aţi gândit? Adieu Monti, dar rămâi cu noi…