Scorţişoara este un condiment obţinut din partea interioară a scoarţei mai multor specii de arbori din clasa Cinnamomum, care face parte din familia Lauraceelor.
Deşi specia Cinnamomum verum, originară din Sri Lanka, este considerată a fi sursa „scorţişoarei adevărate”, cea mai mare parte din scorţişoara aflată în comerţ este obţinută dintr-o specie înrudită de arbori, Cinnamomum aromaticum.
Acest tip de scortişoară este numită „cassia” şi cultivată în China şi în sudul şi estul Asiei. Aceste două tipuri de scorţişoară diferă în ceea ce priveşte gustul, mirosul şi compoziţia chimică.
În bucătăria vestică, scorţişoara este mai des utilizată pentru deserturi şi preparate dulci, pe când în bucătăria indiană, ea ocupă un loc de frunte în prepararea multor mâncăruri, fiind prezentă şi în garam masala, un amestec de condimente folosit de obicei în curry-ul de pui.
Scorţişoara este unul dintre cele mai vechi condimente cunoscute, fiind menţionată în Biblie şi utilizată în Egiptul Antic în scopuri culinare şi terapeutice. În acele vremuri, valoarea scorţişoarei era atât de ridicată, încât era considerată mai preţioasă decât aurul. De aceea, scorţişoara a fost considerată un dar demn de monarhi sau zei – dovadă stă o inscripţie ce consemnează o ofrandă de scorţişoară în templul lui Apollo din Milet. După Pliniu, o livră romană (cca. 327 de grame) de scorţişoară cassia valora cam cât zece salarii ale unui muncitor.
De asemenea, scorţişoara este menţionată într-una dintre primele cărţi chinezeşti despre medicină botanică, datată în jur de 2.700 Î.Hr.
Popularitatea scorţişoarei s-a menţinut ridicată pe parcursul istoriei, ea devenind unul dintre cele mai folosite condimente în Evul Mediu în Europa. Datorită căutării pe care o avea, ea s-a transformat într-unul dintre bunurile cele mai des tranzacţionate între Orientul Apropiat şi Europa.
Arborii din a căror scoarţă se obţine scorţişoara sunt cultivaţi timp de doi ani şi apoi tulpinile sunt tăiate aproape de rădăcină.
În următorul an, din fiecare ciot vor creşte în jur de 12 noi vlăstari. Tulpinile tăiate trebuie procesate imediat după recoltare, cât timp scoarţa interioară este încă umedă.
Scoarţa exterioară este înlăturată, apoi tulpina este bătută cu un ciocan, pentru a disloca scoarţa interioară. Aceasta este apoi extrasă în fâşii, care mai apoi sunt rulate în cunoscutele beţişoare de scorţişoară şi apoi lăsate la uscat.
O lingură de scorţişoară (cassia) – adică în jur de 8 g – conţine 1.4 mg de mangan, un microelement implicat în absorbţia calciului, îmbunătăţirea sistemului imunitar, precum şi în metabolizarea carbohidraţilor şi grăsimilor în organism uleiuri esentiale
Aroma scorţişoarei se datorează unui ulei esenţial ce se ridică la 1% din componenţa sa. Acest ulei este extras prin zdrobirea scoarţei interioare şi macerarea ei în apă de mare şi distilarea compusului obţinut. Uleiul esenţial are o culoare aurie şi un gust aromat ce lasă o senzaţie de căldură, ce se datorează cinamaldehidei.
Un studiu a relevat faptul că introducerea în alimentaţia zilnică a unei jumătăţi de linguriţă de scorţişoară pe o perioadă de 40 de zile poate conduce la reducerea nivelului colesterolului cu aprox. 18% şi la reducerea nivelului glicemiei cu 24%.
Potrivit WebMD, unele studii de laborator au descoperit ca scorţişoara poate avea efecte anti-inflamatoare şi anti-oxidante.
Cu toate acestea, consumul unor cantităţi ridicate de scorţişoară nu este recomandat celor care suferă de afecţiuni
ale ficatului.
Un studiu a reliefat faptul că aroma scorţişoarei are efecte benefice asupra activităţii creierului, îmbunătăţind rezultatele
obţinute de subiecţi în ceea ce priveşte memoria şi viteza de reacţie motorie la stimuli vizuali.