Și dacă obezitatea este totuși o boală? De ce nu este de ajuns să mâncăm mai puțin și să facem mai multă mișcare ca să slăbim și să ne menținem

Mulți considerăm că surplusul ponderal este exclusiv apanajul lipsei de voință în fața numeroaselor tentații culinare și a lipsei de motivație în a face mișcare. V-ați gândit vreodată că obezitatea își are originile mult mai profund, poate în creier?

Imaginați-vă că trăiți în epoca de piatră, acum mai bine de 50 000 de ani. Trebuia să vânați sau să pescuiți ca să aveți ce mânca. Alimentele nu se găseau din abundență pe rafturile dintr-un supermarket aflat la 200 de metri, iar prădătorii erau la orice pas, gata să vă transforme în masa lor de prânz… Trebuia să fugiți ca să supraviețuiți.

Obezitatea nu este… un defect de personalitate

Hrana era cu greu dobândită. Dar existau și perioade de abundență. Strămoșii noștri aveau mai multe șanse de supraviețuire dacă organismul lor stoca energie sub formă de țesut adipos în perioadele de abundență. De aceea, creierele lor au evoluat pentru a căuta alimente gustoase și bogate în energie, pe care organismul le putea stoca cu ușurință sub formă de țesut adipos.

Recomandări

Semaglutida (Ozempic), medicamentul anti-diabetic cu efect de scădere în greutate. Cum funcționează, cât costă, care sunt…

Academia Americană de Pediatrie recomandă medicamentele de slăbit la copiii cu obezitate, pe lângă dietă și…

Grăsimile și carbohidrații sunt nutrienții care ne-au dat energie de-a lungul timpurilor. De aceea organismul nostru tânjește după ele și le stochează cât poate de bine atunci când i le oferim.

Astăzi suntem înconjurați de o mulțime de alimente și băuturi gustoase la care avem acces ușor. De asemenea, suntem mai puțin activi din punct de vedere fizic în comparație cu strămoșii noștri din epoca de piatră. Dar, în timp ce mediul nostru s-a schimbat dramatic, preferința noastră genetică pentru alimente bogate în energie a rămas în mare parte aceeași.

Pandemia de obezitate nu este neapărat rezultatul lipsei de voință, așa cum deseori se arunca anatema asupra „împricinaților”, ci mai degrabă o reacție normală, firească la schimbările mult prea rapide prin care trecem. Mediul înconjurător s-a schimbat mai repede decât ne-am putut noi adapta, ca specie.

Organismul pune frână pierderii în greutate. Scopul? Supraviețuirea

Adevărul este că stilul de viață este doar una dintre numeroasele cauze care favorizează obezitatea. Pentru a înțelege ce îngreunează scăderea în greutate și menținerea acesteia, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra științei.

Cercetările continuă să arate că obezitatea nu este… un defect de personalitate. De fapt, este o boală metabolică complexă. Și, ca în cazul oricărei boli, nu putem face prea multe doar prin schimbarea stilului de viață.

Din păcate, sfaturile sunt deseori simplificate la „mănâncă mai puțin și mișcă-te mai mult”. Pare simplu, dar de fapt e foarte complicat. Se pare că organismul nostru este programat să se agațe de acele calorii în plus, probabil pentru că, timp de mii de ani, a fost un mecanism de supraviețuire de bază.

O altă provocare atunci când vine vorba de gestionarea obezității este faptul că organismul nostru ne protejează în mod activ de pierderea în greutate. Dar, în timp ce acest lucru a fost eficient pentru a-i ține în viață pe strămoșii noștri, în zilele noastre face dificilă pierderea în greutate și menținerea acesteia pe termen lung.

Organismul activează mecanismul de protecție atunci când „simte” pierderea în greutate. Asta îi face pe oameni să se simtă mai înfometați și mai puțin satisfăcuți după o masă, ceea ce îi poate determina să mănânce mai mult și să utilizeze mai puțină energie.

Acesta este motivul pentru care oamenii pun la loc kilogramele pierdute după doar câteva săptămâni, chiar și fără a crește aportul caloric. De fapt, în unele cazuri, o persoană se poate îngrășa din nou chiar dacă consumă mai puține calorii decât înainte.

Hormoni, molecule, gene implicate în obezitate

Obezitatea este și trebuie să fie considerată o boală, din 3 motive: afectează calitatea vieții și reduce longevitatea, duce la apariția altor boli și poate fi cauzată de diverse disfuncții genetice, lucru demonstrat cu vârf și îndesat în ultimii ani.

Spre exemplu, există dovezi clare că o singură mutație genetică poate duce la obezitate, din cauza dereglării hormonului numit leptină, care semnalizează creierului că ești sătul.

Supraabundența de calorii din societatea modernă este un lucru relativ nou pe scară istorică, iar genele noastre pur și simplu nu țin pasul, încă nu s-au adaptat vitezei amețitoare.

Așadar, știm că înfometarea nu e în regulă, dar la fel putem spune și despre obezitate. Prin urmare, dacă obezitatea este o boală – și este! – atunci cum o prevenim, tratăm sau vindecăm? Creierul pare să fie răspunsul.

Potrivit unui studiu publicat în revista Diabetes, creierul are o legătură directă cu stomacul nostru. Iar această conexiune este înlesnită de un hormon care este produs atât în microbiom, cât și în creier – poartă denumirea de peptida 1 glucagon like (GLP-1).

Acesta este secretat postprandial, deci după ce mâncăm, și stimulează eliberarea de insulină de către pancreas, atât timp cât concentrația serică a glucozei este crescută.

În plus, pe lângă stimularea eliberării de insulină și scăderea glicemiei, polipeptida insulinotropă dependentă de glucoză (GIP) și GLP-1 au o serie de acțiuni, precum efect tropic asupra celulelor B pancreatice, inhibarea eliberării de glucagon, inhibarea evacuării gastrice, stimularea centrului sațietății.

Citește și: Semaglutida (Ozempic), medicamentul anti-diabetic cu efect de scădere în greutate. Cum funcționează, cât costă, care sunt reacțiile adverse

Sunt tot mai multe studii ce demonstrează incapacitatea terapiilor actuale de a interveni în distrugerea progresivă a celulelor B pancreatice. Majoritatea terapiilor uzuale menite a scădea valorile glucozei plasmatice sunt asociate cu creșterea ponderală, iar obezitatea este motorul ce conduce la creșterea incidenței diabetului.

Agenții terapeutici uzuali folosiți în cazul diabetului zaharat de tip 2 nu reușesc obținerea acestor rezultate nici măcar în doze mari sau combinații. Însă incretinele – cei doi hormoni intestinali menționați mai sus – oferă noi perspective asupra tratamentului diabetului zaharat tip 2 și, implicit, asupra obezității.

Firește, acești hormoni nu sunt „glonțul de argint”. Există multe alte molecule și alți hormoni implicați în acest proces ultrasimplificat al aportului de calorii versus greutatea corporală, și numai timpul și cercetările continue vor scoate la iveală complexitatea acestui fenomen.

Cert este însă faptul că dacă vrem să abordăm problema obezității la nivelul întregii populații, trebuie să realizăm că aceasta este o boală cronică pe care trebuie să o tratăm, cu metode inovative, pe baza celor mai recente descoperiri.

Motiv pentru care trebuie să încetăm să mai stigmatizăm persoanele cu problemele de greutate, pentru că obezitatea nu este un eșec personal și sunt mulți factori pe care chiar nu îi putem controla.