Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: grupul de suport pentru slăbit

Grup de suport – grup format din oameni care se confruntă cu aceleaşi probleme, nevoi, speranţe şi care împreună încearcă să găsească soluţiile. Am fost la un astfel de grup de sprijin pentru slăbit şi a fost una dintre cele mai înălţătoare experienţe ale vieţii mele presărate când cu eclere, când cu căpăţâni de ţelină.

Nu mai ştiu dacă v-am povestit cum s-a născut această rubrică pe care înţeleg că o îndrăgiţi atât. S-a născut într-o seară, ba chiar noapte în toată firea, în care eu şi colegele mele pe care nu le vedeţi, dar le lăudaţi şi le pomeniţi, verificam ultimele greşeli în revista care pleca spre tipar în zori.

Mie mi-au picat ochii pe un regim dat de un nutriţionist şi am început să mă întreb ce-aş face eu, cititor, dacă aş descoperi meniul ăla. L-aş putea urma? Păi, cel mai probabil nu. Dar ce aş vrea? Ce mi-ar lipsi? Păi, aş vrea să ştiu că nu sunt singură, că trec şi alţii prin asta şi mi-ar plăcea să aflu de ce obstacole se împiedică, apoi cum le depăşesc, cu ce reuşite se laudă şi alte cele.

Recomandări

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă – teorii nutriţioniste

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă şi mereu pe fugă

Şi aşa mi-a venit ideea să îmi povestesc peripeţiile în Ţara Kilogramelor Care Nu Se Duc, ca să aflaţi pas cu pas zbaterile unui om croit să mai dea jos. Şi să mai dea şi să mai dea… Farmecul unui grup de slăbit este că nu mai e vorba despre un singur om care îşi povesteşte păţaniile, ci despre mai mulţi, care găsesc sprijin, zâmbete largi şi puterea de a merge mai departe.

Hai să vorbim grăsuneza! Doar noi o înţelegem…

De altfel, ideea grupului de suport (din englezescul „support group”) s-a născut din nevoia profundă de a discuta deschis cu cineva care înţelege de ce uneori cerem să ni se dea haina peste masă ca să ne putem urni şunculiţele de la adăpostul scaunului la adăpostul paltonului lung – fără să fie nevoie să mergem prin toată camera cu privirile aţintite asupra rotunjimilor noastre generoase.

Când te lupţi de atâta vreme cu cântarul, când cuvântul „calorie” a ajuns să îţi zburlească părul, când parcă auzi rochiţele cum plâng în dulap de atâta nepurtare, atunci simţi nevoia să vorbeşti despre toate. Dar cu cine? Cu prietenii subţirei care toarnă un platou de mititei în ei şi ziua următoare se plâng că parcă au mai slăbit?

Cu partenerul care numai el ştie de câte ori a încercat să te reducă la tăcere, în joacă, cu telecomanda, atunci când începi să îi înşiri teorii dietetice? Cu amicele cele care evită să iasă cu tine ca să nu strici greutatea medie a grupului sau, din contră, te invită în oraş tocmai ca să dezechilibrezi această greutate şi să le faci să pară mult mai arătoase în comparaţie cu tine? Nu.

Cu oameni care vorbesc aceeaşi limbă cu tine, grăsuneza i-am spus eu. Oamenii strânşi la grupul de slăbit au descoperit locul unde ne dau jos haina grea a „dar ce spune/crede lumea?”, locul unde vorbesc despre eşecuri şi învăţă din ele, unde se laudă cu reuşitele şi împărtăşesc secretele, unde găsesc un umăr (cam pufos) pe care să suspine, locul de unde iau doza de motivaţie, de informaţie, de satisfacţie, unde descoperă că nu sunt singuri şi nici neputincioşi, unde pot rosti lucruri pe care nu şi le recunosc nici măcar lor, unde învaţă şi progresează.

Anonimi, dar puternici!

Grupul de slăbit, un soi de pofticioşii anonimi, dacă îmi permiteţi o adaptare după numele rubricii mele, seamănă un pic cu Alcolicii Anonimi. Dar nu au în comun decât suportul, ajutorul pe care îl simt cei strânşi laolaltă. Nu sunt sponsori, nu sunt reguli, ca în cazul alcoolicilor. Şi apropo de reguli, îmi fuge gândul la întâlnirile Mâncăcioşilor Anonimi (Overeating Anonymous) pe care i-am descoperit în SUA şi care au o parte care îmi place şi alte 100 care nu îmi plac.

Ce îmi place, e simplu, v-am spus deja: senzaţia că eşti într-un loc în care nu te mai simţi ciudat că aproape ai plâns în faţa oglinzii din cauza unui fermoar. Ce nu îmi place, aflaţi îndată. În America, mâncăcioşii aceştia anonimi, la fel ca şi alcoolici, urmează 12 paşi în aşa-numitul program de recuperare. Eu am să vi-i spun doar pe primii doi, sunt suficienţi.

Uitaţi-i: „Recunoaştem că suntem neputincioşi în faţa mâncării şi că vieţile noastre au devenit de necontrolat”. Şi 2: „Credem că o Putere mai mare decât noi ne va reda sănătatea (psihică)”. Pe scurt, americanii cu probleme legate de alimentaţie şi greutate, care se strâng la aceste întâlniri spun că ei nu au absolut nici un control asupra a ceea ce li se întâmplă şi aşteaptă cumva salvarea din alte părţi.

O pantă incredibil de periculoasă pe care nu trebuie să alunecăm. Altfel, când plecăm de la astfel de întâlniri, ne putem opri lejer la prima cofetărie de unde să luăm primul raft, la pachet, că doar nu avem nici o putere, nici un control, nu? Ba avem! Cheia e la noi, trebuie doar să o descoperim, să o şlefuim, să o folosim. Asta le-am spus celor pe care i-am întâlnit, asta voi spune mereu.

Zâmbete largi şi poveşti mişcătoare

La grupul de care vă spun nu au fost mărturisiri cum poate vă imaginaţi, de genul „Bună, sunt X şi nu mă pot opri din mâncat eclere” (deşi eu una nu sunt deloc departe de adevăr cu această afirmaţie). Cei din grup au tras tot felul de bileţele care îi provocau să atingă subiecte care dor – dor, dar şi eliberează dacă ajungi să rosteşti cuvintele ca nişte spini.

O pofticioasă a fost rugată să vorbească despre cel mai mare complex legat de greutate, o alta de cea mai mare teamă legată de kilograme, o alta să recunoască principalele scuze/motive pe care şi le găseşte ca să renunţe la regim, o alta să îşi aducă aminte de cea mai mică greutate şi cum se simţea atunci, o alta să spună de ce a murit ultima dietă şi ce a învăţat din această experienţă, o alta să îşi imagineze că aprilie e ianuarie şi că trebuie să îşi facă 3 promisiuni realiste legate de talie şi alimentaţie echilibrată.

Toată lumea s-a deschis, într-un mod nemaipomenit, şi au început încurajările şi sfaturile date din suflet. Bileţelul care a pus cele mai mari probleme a sunat aşa: „Laudă-te! Complimentează-te! Poate ţi-ai spus o grămadă de lucruri neplăcute, din cauza greutăţii. Încearcă să întorci foaia acum, scoate-ţi la iveală punctele tari”. Nu ne descurcăm deloc la asta, recunoaşteţi?

Suntem în stare să vorbim 4 ore fără întrerupere despre ce nu ne place şi ce am schimba la noi, dar când primim un compliment sau suntem rugaţi să subliniem şi puncte pozitive îl copiem pe domnul struţ şi ne băgăm capul în nisip. Încântaţi de ceea ce au simţit în mijlocul altor oameni cu probleme ca ale lor, participanţii au plecat cu senzaţia că au prins aripi şi că pot muta munţii din loc, darămite nişte kilograme. Şi până la urmă, nu se înşeală deloc.

Stăm la poveşti mai lungi despre slăbit pe www.pofticioasa.ro!