Jurnalul unei pofticioase mereu la dieta: meniul si calatoriile in timp

Chiar nu exagerez, mesele date de familia mea pe cand eram
copilita nu se intindeau niciodata fara 5-6-7 feluri. Si n-am
socotit desertul. Apoi, ca sa ma pot juca si eu cu copiii de la
scara cealalta, trebuia mereu sa fac castronul luna si sa promit ca
atunci cand voi fi strigata pentru gustare nu voi raspunde „mai
lasa-ma putin”.

Armonie era daca spuneam „mai vreau putin (din borcanul cutare)”.
Iar bucuria unei note de 10 cu care veneam de la scoala parca nu se
compara cu 10 guri pline mancate de mine dintr-o cratita abia
scoasa din cuptor. Nu ma cititi gresit, sunt amintirile mele si imi
sunt tare dragi, dar parca as fi vrut sa stea altfel lucrurile in
materie de regim alimentar.

Recomandări

Alimente la fel de periculoase ca țigările. Ce să eviți când mergi la supermarket

Băutura „secretă” a centenarilor. În ce cantitate se bea, de fapt, pentru a ajunge la 100…

S-a facut ca am ajuns de curand in orasul natal dupa ani
si primul loc in care a fugit bunica mea la auzul marii vesti a
fost butoiul cu varza. Exact, sarmale. Si perisoare, nu gresiti.
Pai se poate, cum fara prajituri?

Asa ca pe cand eu paseam in curte cu o geanta in care carasem de la
Bucuresti semintele de in si ovazul pentru dimineti cu mic-dejunuri
usoare, toata strada mirosea pe la porti bunatatile bunei. Mananci.
Ba nu. Mananci. Ba nu. Mananci. Ba nu.

Cam asa ne-am mancat timpul imediat dupa revedere. Dupa o analiza
atenta mi se prezinta si concluzia, cu ton rastit si privire
incruntata: sufar cu certitudine de
anemie, iar daca nu voi face ceva cat mai
degraba ma voi usca pe picioare si ma voi umple de alte si alte
„boale”.

Si doar nu ma stiti de vreo subtirica, doar va tin la curent cu
eforturile depuse pentru inchiderea fiecarei gaici. Pranzul din
casa adolescentei, la care am reusit in cele din urma sa mananc
doar o supa, a adunat in jurul meu rude de peste 100 de
kilograme.

De toate mi s-a tanguit bunica la telefon ca au necazuri mari cu
greutatea si nu mai stie cum sa le ajute, pe niciuna n-a lasat-o sa
plece pana n-a golit platouri, tavi, oale din cele de 10 kilograme…
Am mai revazut lume in acele zile. Toti ma asteptau ba cu cartofi
si carne la cuptor, ba sa ma duca in stiu eu ce restaurant cu
portii uriase.

„Esti slaba-uscata, cate kilograme ai?”, auzeam imediat dupa salut.
Si ca sa va faceti o idee ca habar n-aveau despre ce vorbeau,
prefixul cantarului meu e tot 6… Ziceti de tara lu’ Papura Voda?
Poate a lu’ Pofta Mare. Avem noi o problema cu mancarea, nu ma
poate convinge nimeni ca nu e asa.

Citeste continuarea in editia tiparita a revistei Ce se
intampla, Doctore?

Citeste si:
Jurnalul
unei pofticioase mereu la dieta XXIV
Jurnalul unei pofticioase mereu la dieta
XXIII
Jurnalul unei pofticioase mereu la dieta XXII