Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: nu lăsa pe mâine ce poţi face azi

Nu lăsa pe mâine ce poţi mânca azi. Vă sună cunoscut, nu? Cât despre „mâine”, să fim serioşi… Vremea lui când vine vorba de apucat de dietă, parcă nu mai soseşte niciodată. Mereu se găseşte o gogoaşă aburindă care să ne fure minţile într-o dimineaţă de luni în care am jurat pe ardeiul roşu că gata!

De când mă învârt eu în lumea asta a dietelor, ba făcând piruete cu graţie, ba rostogolindu-mă grosolan, nu cred să fi zis de 2 ori (din cele câteva zeci în total) că s-a terminat, mă apuc de dietă ACUM. Nu mâine, nu luni, nu pe 7 ianuarie când se termină caltaboşul, nu înainte de ziua mea, nu nu nu! Acum! Pe loc! Îndată.

Mai mereu discursul interior mi-a fost aşa: situaţia s-a cam agravat (situaţia nasturilor abia închişi, adică), de poimâine iau măsuri. Extrem de des intram în alertă cam pe vineri aşa, dar nu mă înduram să mă înfrânez încă din week-end (nu ştiu de ce în mintea mea sfârşitul de săptămână nu e momentul bun să te apuce mâncatul cumpătat, ci e prilejul unor mese mai… generoase, să zicem).

Recomandări

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: regimul ideal

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: dieta şi stilul de viaţă sănătos

Aşa că moderaţia şi alesul alimentelor – în funcţie de alte criterii decât cantitatea de cremă de vanilie sau gustul prăjit – erau amânate pe luni. Care luni, dacă nu începea cu un miros irezistibil de covrig cald cu mac de la ghereta din colţ, se nimerea vreo zi de sfânt sărbătorit la birou cu ciocolată şi foietaje sau se dovedea o zi incredibil de stresantă şi presantă în care nu găseam vreme să mănânc când trebuia, dar mă înfigeam seara târziu în meniuri fast-food.

Amânarea moarte n-are

„Mâine”-le potrivit apare cam o dată la câteva luni. Cam ca în povestea aia cu Petrică şi lupul în care puştiul urlă ca din gură de şarpe că vine fiara peste el şi când chiar vine nu-l mai crede nimeni. Cam aşa şi cu mine (de fapt, şi cu noi, că am o senzaţie că nu sunt singură cuc în clubul celor care tot amână Ziua Alimentaţiei Moderate, cred că suntem chiar un club mare de tot). Cam 200 de zile din cele 365 ale anului zic că de mâine mă uit mai bine în farfurie şi fac o selecţie. Şi în aproximativ 3 zile chiar mă ţin de cuvânt.
 

Cred că vorbele astea „De mâine intru la dietă sau De luni nu mai mănânc cutare şi cutare” sunt cele mai mincinoase din lume. Ce mi se pare mai grav, că tot am adus vorba de Petrică, nu e că nu ne vor mai crede alţii că o să ne schimbăm vreodată alimentaţia în bine. Ci că ajungem să nu ne mai credem noi. Şi, probabil, mai rău decât să tot zici că de mâine, că de poimâine, că de răspoimâine te apuci de mâncat ca la cartea de nutriţie, este să nu mai zici nimic. 

Azi e noul mâine

Citeam de curând un articol într-o revistă americană scris de un psiholog care vorbea despre mitul momentului perfect. Care moment, veste proastă, nu există. Omul povesteşte cum l-a sunat nu ştiu ce prietenă să o sfătuiască ce paşi să urmeze ca să fie pregătită să renunţe la cafeină. El a pus-o să arunce în clipa aceea toată, dar absolut toată cafeina din casă, spunându-i că nu există clipă mai potrivită decât aici şi acum.

A liniştit-o, adăugând că dacă va simţi că moare dacă nu gustă ceva cu cafeină se poate urca oricând în maşină şi poate merge la primul magazin. Textul omului se încheie cu precizarea că până la data la care a apărut articolul (nu ne spune însă dacă e o chestiune de zile, luni, ani), doamna cu pricina nu s-a mai atins de cafeină şi că abordarea asta este singura care funcţionează – fără lăsat pe mâine, fără doar o gură mai iau, fără o să renunţ, dar nu sunt pregătit(ă). Ghici ce? Niciodată nu eşti.

Despre excepţiile de la regulă

Vă spuneam că, totuşi, cam în 3 din sutele de zile în care îmi promit că mă las de mâncat haotic şi ascuns sub haine lălâi, reuşesc să mă şi ţin de cuvânt. De ce sunt zilele acelea mai cu moţ decât restul? De ce uneori ziua de luni mă prinde ca fiind cuminţenia întruchipată, iar deseori mă prinde ca fiind „trişăciunea” întruchipată?

Dincolo de prăjitura aia bună care ne iese sau nu în cale în ziua în care ne-am propus schimbarea, ce este sau ce lipseşte în noi, din noi, ca să ne ţinem de plan? Unii ar spune că motivaţia. Un plan alimentar modificat (în bine) fără o motivaţie puternică este, cum să vă spun eu, ca savarina fără frişcă. Şi va muri mai repede decât vă închipuiţi.

Ce înseamnă motivaţie puternică? Ei, dragii mei, aici sunt câte bordeie, atâtea obiceie. Pe mine mă poate speria o analiză medicală proastă care este strâns legată de surplusul de greutate. Pe altul îl poate pune pe gânduri o relaţie care nu mai merge ca atunci când avea cu 20 de kilograme în minus.

Altul este posibil să vrea să o facă numai şi numai pentru el, pentru încrederea pierdută de când cu rotunjitul şi pentru o variantă mai uşoară şi mai fericită a lui. Sunt nenumărate motivaţii puternice, fiecare putem găsi minimum 3. De ce trebuie însă să ne ferim cât putem de tare sunt motivaţiile proaste?

Da, există şi aşa ceva. Motivaţii înşelătoare care te fac să porneşti lupta şi să o abandonezi rapid, căci nu sunt suficiente cât să te susţină în ea. Sunt din familia lui „Vreau să slăbesc 5 kilograme până poimâine” (mă mir că nu vrei până diseară). Feriţi-vă de aşa ceva!

Frica de jugul dietei

Pentru că tot am adus vorba de motivaţii false, am să merg mai departe pornind de la ele şi am să vă spun chiar că eu cred că tocmai aceste motive aberante sunt parte din eşecul lui „de mâine…”. Cum de ce? Pentru că ele nasc diete aberante, atât de restrictive încât corpul nostru „urlă” săracul fără să-l audă nimeni, recuperează apoi perioada de restricţie – înfometare aproape – şi aşa ajungem să avem nevoie iar de un „de luni”.

Pe care îl vom tot amâna pentru că organismul nostru, speriat de ultimul hei-rup, la fel şi memoria se vor opune. Şi, pe modelul proviziilor pentru vremuri grele (prin vremuri grele înţelegem zile din acelea în care nu mâncăm aproape nimic pentru că vrem să ne strecurăm într-o rochiţică mulăţică), va mai cere încă o zi de mâncat mult, încă o zi de luni sacrificată pe altarul fast-food-ului, încă o înghiţitură din ştiu eu ce bombă calorică (da, da, ştiu, ultima înghiţitură promiteţi, promiteţi!).

Părerea este că scenariul acesta despre care vă vorbesc poate fi deseori cauza pentru care nu ne înhămăm niciodată la schimbarea alimentaţiei atunci când ne planificăm asta. Şi atunci ce e de făcut mă întrebaţi? Vă spun îndată!

De luni până luna viitoare vs. De acum până… mereu

Ne sperie dieta de luni pentru că o percepem ca pe o restricţie. Organismul nostru nu vrea aşa ceva, creierul îi ţine partea în refuz. Fiecare „de luni” va mai naşte un „de luni”. Şi tot aşa. Pentru că nu înţelegem că în clipa în care spunem că din ziua cutare nu o să mai mâncăm x, y, z ne programăm pentru eşec.

În loc să aşteptăm debutul săptămânii mai bine ne curăţăm alimentaţia acum, pentru noi, pentru binele nostru, pentru corpul ăla atât de chinuit de regimuri, nu pentru un croi strâmt de rochie. Şi mâine încă puţin, şi poimâine încă puţin, nu să tăiem tot deodată. Şi dacă simţim că ne topim fără o gură de îngheţată o luăm, fără calcule de calorii şi cântăriri obsesive după. Le-am dat o atenţie şi o importanţă mult prea mare lui „de luni” şi cuvântului „dietă”.

Haideţi să ne întoarcem spre „acum” şi „moderaţie”, să vedem de când începem să simţim că e mai bine. Exact. Din clipa asta. Fără amânări, fără aşteptări.

Cu subiecte dietetice vă aştept zi de zi şi pe www.pofticioasa.ro.