Vreau să fiu frumoasă! Deci trebuie să fiu slabă?

Întâlnim tot mai des tinere pentru care forma şi greutatea corporală constituie punctul principal în definirea propriei persoane. Ultimii ani au înregistrat o creştere a numărului de femei tinere cu tulburări de alimentaţie (TA), mai ales în formele extreme, anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă.

Tulburările de alimentaţie sunt tulburări psihosomatice, manifestate atât prin simptome psihice cât şi somatice (corporale).

De ce atât de slabă ? Este moda, este conformismul?

Recomandări

Anorexia si bulimia, inamicele sanatatii

Anorexia, obsesia pentru silueta

Cauzele sunt multiple dar există unanimitate de păreri privind impactul modei, respectiv idealul de a fi suplă şi concluzionăm o formă de conformism faţă de standardele modei. Nu toate tinerele fete care ţin dietă ajung la anorexia nervoasă.

Şi, este numai conformismul? Simptomele definitorii ale anorexiei nervoase sunt mereu aceleaşi. Există o dorinţă acerbă şi rezistentă în timp de a slăbi, comportamentul alimentar corespunzând acestei dorinţe. Anorectica slăbeşte în mod spectaculos până la limita biologică.

Anorexia nervoasă este cea mai gravă dintre tulburările de alimentaţie, deoarece slăbirea masivă are consecinţe biologice grave. Malnutriţia atrage după sine amenoreea (absenţa ciclului menstrual), dar apar şi alte simptome somatice, precum căderea părului sau uscarea pielii. Debutul este în pubertate şi mai rar post-pubertar, când tinerele femei consideră că sunt grase şi vor să corespundă unor standarde estetice din ce în ce mai stricte.

De obicei totul începe cu observaţiile critice ale celor din jur: eşti grasă, eşti prea grasă, eşti un elefant, un hipopotam. Cei mai atenţi în acest sens sunt fraţii, băieţii mai mari sau mai mici, şi colegii. Observaţiile nu cad pe un teren arid.

Viitoarea anorectică este elevă silitoare, o perfecţionistă, un copil cuminte, care nu a ieşit din voia părinţilor. Părinţii ni se adresează disperaţi, povestind cât este de ascultătoare şi neînţelegând ce i se întâmplă. Anorectica vrea să fie cea mai bună şi în ceea ce priveşte silueta.
Ea începe prin a-şi alege alimentele şi, consecventă, poate ajunge la un post aproape neîntrerupt. Foamea există, dar este ţinută sub control; plăcerea de a reuşi acest control şi slăbirea progresivă constituie principalii factori de întărire ai tulburării.

Când bănuim o anorexie nervoasă?

Concomitenţele psihologice sunt variate. Câteva sunt uşor de recunoscut:
Aspecte fobice: evită cu obstinaţie situaţiile în care ar putea fi tentată să mănânce, de exemplu restaurantele sau mesele copioase în familie.

Anxietatea, neliniştea când îi este foame sau are în faţă un aliment care o tentează. Uneori, pentru a-şi controla anxietatea, anorectica dezvoltă adevărate ritualuri. Bucăţica de ciocolata este ascunsă sub saltea de exemplu, şi este ruptă încet, la anumite intervale de timp şi apoi ingerată la fel de încet. Sau, farfuria ornată minunat, este luată în faţa televizorului şi anorectica îşi permite să mănânce numai în momentele pozitive ale filmului.

Depresia: anxietatea se depistează şi se transformă în disperare şi renunţare. Suferind, anorectica se izolează, iar pentru cei din jur devine tot mai dificilă înţelegerea şi mai ales ajustarea ei.

Dezgustul: ostilitatea faţă de ea însăşi atunci când pierde controlul alimentar de care depinde în întregime stima de sine.
Dezgustul îl întâlnim în anorexia cu bulimie, atunci când dieta strictă alternează cu episoade bulimice, de obicei urmate de vărsături.

Furia: este destul de frecventă, îndeosebi faţă de cei care încearcă să intervină în comportamentul alimentar. Părinţii insistă la masă iar ea resimte acest lucru drept o imensă intruziune în viaţa ei.

Candoarea: însoţeşte reuşita în controlul alimentar. Anorectica simte nevoia să ne ofere o aparenţă de normalitate, dar orice ameninţare asupra comportamentului alimentar poate sfărâma cu uşurinţă acest joc al echilibrului psihic.

Gândurile cu privire la alimente: o preocupare fundamentală. Fascinaţia mâncării o poate determina să prepare mâncăruri pentru ceilalţi sau să insiste faţă de ceilalţi (mai ales fraţii mai mici) să mănânce. În ciuda aparenţelor, ea iubeşte mâncarea. O altă manieră de a se echilibra de gândurile cu privire la mâncare este refugiul obstinat în activităţi intelectuale.

Comportamentul social: este ambivalent. Ar dori să nu mai fie singură dar arată acest lucru doar faţă de cei apropiaţi. Pentru cei din jur pare absorbită de sine, rezistând încercărilor de apropiere.

Hiperactivitatea: specifică aparent, e un paradox, deoarece în ciuda slăbirii masive ea este plină de energie. A fi activă înseamnă pentru ea a exista, este felul ei de a fi totdeauna, unul dintre argumentele majore pentru continuarea slăbirii. Şi la 36 de kg la 1,65 m de exemplu, ea continuă să meargă la şcoală şi să ia note bune.
Atenţie, anorectica neagă tulburarea, nu consideră că ar avea vreo problemă şi de obicei, singurul fapt care o determină să se adreseze medicului este amenoreea.

Psihoterapia pentru ce?

În cadrul psihoterapiei, alături de terapeut descoperă alte alternative pentru a înţelege viaţa şi mai ales relaţiile interpersonale. Descoperă că sentimentul de a avea control este o amăgire deoarece, în ultimă instanţă, duce spre autodistrugere. Pe de altă parte, învaţă să fie puternică, descoperind zi de zi că se poate afirma faţă de cei din jur astfel decât nemâncând. De fapt învaţă un alt mod, autentic, de a fi stăpână pe viaţa ei.

Este un proces lent, în care renunţarea la dietă trebuie compensată prin alte satisfacţii, mai ales în plan interpersonal. Relaţiile cu cei din jur sunt cele care ne definesc. Dacă părinţii nu te-au putut ajuta, rămâne oricând posibilitatea de a construi alte relaţii interpersonale care te definesc astfel, ai o altă identitate şi deci şansa de a renunţa la vechile slăbiciuni.

Autonomia şi identitatea

În mare parte cauzele tulburării au fost atribute unor dimensiuni culturale, respectiv  accentul pus pe supleţe ca ideal al frumuseţii feminine şi presiunea socială pentru realizare şi competitivitate, adeseori nu pentru sine ci pentru a place celorlalţi
Dimensiunile culturale dau nuanţele specifice maturizării, definirii unui individ. Imposibilitatea de a funcţiona autonom, de a fi independentă constituie cheia conflictului ei. Dificultăţile privind autonomia şi identitatea afectează capacitatea de a funcţiona în mod separat de familie sau de alţi ”ghizi”.

Anorectica este la vârsta la care ar trebui să se definească, să descopere cine e ea în afara cadrelor date (familie, şcoală). Fiind un copil supus, obişnuit să facă orice pentru a place celorlalţi, atunci când e momentul să se afirme, ea eşuează în tentativa de a se separa de ceilalţi. Sentimentul de eşec o determină să recurgă la un control obsedant al comportamentului alimentar. Ea este sigură că procedează bine (deoarece “trebuie” să fie slabă) şi reuşeşte (este slabă).
Este un cerc vicios din care putem ieşi doar cu înţelegerea şi răbdarea pe care o datorăm semenilor noştri.

Autor: Simona Ghinea
Psiholog clinician/ psihoterapeut
www.mentalhealthclinic.ro