Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: „Alergarea, dragostea mea!”

M-am născut cu un antitalent teribil la sport. Pentru mine, dolofănicioasă din fragedă copilărie, ora de educaţie fizică era mai rea decât cea de matematică – şi ca să vă daţi seama că asta chiar înseamnă mare lucru am să vă spun un secret ruşinos: prima mea notă la matematică, în clasa a doua, a fost un 3.

Ei, sportul mă chinuia mai tare. Cu oina lui şi săriturile la groapă, cu proba de ladă, de capră, ce mai, mi-am promis că după ce închei socotelile cu şcoala nici nu mai vreau să aud de el.

Situaţia chiar era serioasă: mereu aveam emoţii că rămân repetentă din cauza acestei materii, iar la probele obligatorii mă clasam întotdeauna undeva după linia lui „acceptabil”. Nu-mi plăcea nimic, toleram doar alergarea, dar şi aia cu mare chiu şi mare vai.

Recomandări

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: Să-ţi fie all-inclusive-ul uşor!

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă – „Lacrimi de zahăr”!

În generală, n-am avut niciodată medie mai mare de 8. N-am să uit cât voi fi discuţia cu profesorul meu de sport din liceu – am purtat-o în sala imensă în care făceam orele, o sală cu tavanul undeva în înaltul cerului, cu fel de fel de aparate care mi se păreau groaznice, lesne înghesuiai acolo 100 de elevi să se antreneze. Ei, omul, care tocmai încheia mediile, le-a poruncit celorlalţi să iasă şi m-a păstrat doar pe mine în ditamai cazemata sportivă.

„Năstase, eşti în pragul corigenţei şi totuşi refuzi să faci săritura la capră!”. „Dom’ profesor, nu înţelegeţi, pur şi simplu nu pot, nu reuşesc să sar, mă tem, nu-mi place să nu-mi ştiu picioarele pe pământ, mi se pare dincolo de putinţa mea, pot face orice altceva, daţi-mi altă probă, vă rog…”.

S-a uitat la mine prin ochelarii lui groşi şi m-a întrebat: „Tu realizezi ce înseamnă asta? Că toată viaţa ta, când vei da de cel mai mic obstacol, vei ceda aşa cum faci cu porcăria asta de aparat. Nu există „nu pot”, încearcă!”. „Chiar nu pot, puneţi-mi 4”.

Mi-a dat 5, teribil de dezamăgit. M-am tot perpelit în vacanţa de vară, cu vorbele lui în minte, şi mi-am spus că merită să mai încerc, la toamnă. În septembrie, o profesoară puţin mai mare decât noi a venit să ne anunţe că va prelua ea orele, proful a murit. N-am sărit capra niciodată.

Vremea compromisului

Copila pufoasă s-a transformat în adolescenta plinuţă şi, la un moment dat, a luat calea capitalei, să facă, vorba ceea, carieră. Dar, cum nu poţi mânca numai carieră pe pâine, căci pâinea îngraşă, am început să mă preocup tot mai tare de slăbit şi m-am lovit, automat, de duşmanul meu mai vechi sportul.

M-am luat încet, după modelul diversificării la bebeluşi. Am început cu o şedinţă de aerobic de la care am ieşit după 10 minute pe motiv de epuizare, am continuat cu un gest curajos, adică am cumpărat un abonament de 10 sau 12 şedinţe din care mare lucru dacă am bifat două, m-am înscris la tot soiul de evenimente de ţopăituri la care n-am călcat.

Apoi, când gluma s-a îngroşat – merge şi cu „îngrăşat” – rău de tot şi silueta mea nu era chiar cea mai atrăgătoare, m-a împins nevoia (şi cântarul) la o anume disciplină: mergeam la sală ordonat o lună, două, chiar şi la câte două clase pe zi, apoi, când mă mai subţiam, nu mai voiam să aud de mişcare o bună bucată de vreme.

Semn că mariajul meu cu sportul n-a fost pricinuit de vreo dragoste fulgerătoare după acea ură sinceră din şcoală, ci a fost dictat strict de interes, de interesul meu de a-mi schimba mărimea la haine. În continuare, îmi plăcea cu adevărat sportul doar pe ecranul televizorului – patinajul, în special.

Alergarea, dragostea mea

Prima alergare nu se uită niciodată – se întâmpla acum 6 ani, pe o pistă de atletism de la Lia Manoliu. Eram în vorbă cu un băiat a cărui meserie în cerea să fie într-o formă fizică excelentă, aşa că într-o dimineaţă curiozitatea m-a împins să-l însoţesc la alergare. A fost dragoste la prima tură de stadion. Îmi plăcea să alerg, îmi plăcea cum alerg, îmi plăcea că mă descurcam mai bine decât la orice altă activitate sportivă încercată până atunci.

Dar, lenea a învins. Mi s-a părut un drum cam mare de bătut de la pătuţul meu până la stadion, aşa că marea iubire a murit înainte să înceapă mai cu foc.

Aveam să mă reîntâlnesc cu alergatul vreo 4 ani mai târziu, absolut întâmplător. Locuiam în Franţa, mergeam la o sală senzaţională unde îmi descoperisem o altă imensă dragoste – spinningul alias biciclitul pe loc, cu muzică tare în boxe şi instructor motivant – şi tocmai aveam o pauză între cursuri. Atunci am văzut-o. Stătea singură şi arăta perfect. Banda de alergat pe care m-am urcat atunci, din plictiseală, avea să mă arunce din nou în braţele alergatului. N-a mai fost chip să mă dezlipească cineva de el. Pentru câteva ture mă trezeam cu noaptea în cap, renunţam la întâlniri importante dacă îmi periclitau ora de jogging, rezervam hoteluri doar dacă aveau şi sală de fitness cu treadmill, iar în fiecare ţară vizitată trebuia să alerg printr-un loc feeric.

Visul cursei de 10 kilometri

Era prin 2012. Eu şi alergatul ne iubeam nevoie mare. Eu îi dedicam câte o oră din fiecare zi a mea, el, în schimb, mă subţia, mă umplea de endorfine şi mă ţinea în formă. Nimeni nu se îndrăgea ca noi.

Prin octombrie, i-am scris în gând o scrisoare lui Moş Crăciun. „Dragă Moşule, până când vii tu, mi-ar plăcea să ajung să alerg 10 km”. Pe atunci cochetam cu 5-6. Când îmi era avântul mai mare, piciorul meu stâng a început să cedeze. Sciatică paralizată, mi-au spus, alergatul trebuie uitat. Peste 1 an şi 15 kilograme în plus, după nenumărate şedinţe de electrostimulare şi kinetoterapie, m-am urcat, în secret, pe o bandă. La început am rezistat 1 minut şi 48 de secunde fără dureri. Azi aşa, mâine aşa, am citit mult despre afecţiune, am început să caut pantofi de alergat prietenoşi cu coloana, am tocit 3 tricouri de sport, am topit tot surplusul de kilograme şi mi-am resuscitat visul.

În octombrie 2014 am alergat 10.7 km la ştafeta maratonului internaţional Bucureşti. Mi-am bătut recordul personal de timp şi am strâns în mână prima medalie din viaţă.

Vedeţi, dom’ profesor? N-am renunţat! Ştiu că sunteţi mândru.