Sandra Izbaşa, o gimnastă de aur

La 6 zile după prima întâlnire cu Sandra (şedinţa foto) şi la o zi după a doua (interviu) mi-au rămas în minte mâinile ei. Sunt albe, fragile, delicate. Parcă sunt desprinse dintr-o pictură suavă. Însă de unde atât de multă forţă?

De unde atâta putere să se izbească de sute de mii de ori de milioane de ori de podeaua de la sol, de bârna cea îngustă, să se balanseze armonios la paralele ori să sprijine mii de salturi acrobatice la sărituri?

Totodată, în cele 6 ore cu ea, am simţit şi mai aprig “cronometrul”. Tic-tac, tic-tac, totul se desfăşoară conform unui plan foarte riguros, nu rămân secunde neexploatate.

Recomandări

Gimnasta Sandra Izbaşa a câştigat aurul olimpic la sărituri

Sandra Izbasa a castigat titlul olimpic la sol

Pentru că nu avem timp de pierdut, doamnelor, domnişoarelor, domnilor şi dragi copii, intră pe fundalul alb al studioului foto, o campioană!
Recunoaştem cu mâna pe inimă, că am fost foarte încântaţi atunci când Sandra ne-a povestit că este o cititoare fidelă a revistei “Ce se întâmplă, doctore?” “Citesc demult revista şi învăţ din ea diverse sfaturi de alimentaţie, tonifiere, vestimentaţie, make-up.”

Cât despre şedinţa foto? “A fost prima mea şedinţă foto şi mă bucur că am avut ocazia să pozez pentru voi. Mi-a plăcut atmosfera, mi-au plăcut hainele. Îmi place să fiu la modă, dar cu un buget mediu.” Revenim la “ceas”. Ne-am întâlnit într-o cofetărie, la ora 18.00, într-o seară de sâmbătă. Avea doar o oră liberă.

Aş fi stat o săptămână să o întreb, să o ascult, dar suntem din nou contra cronometru: “Toată viaţa mea, nu mi-am dorit să fac bagaje, să plec departe de părinţi, să plec în diverse ţări, dar nu neapărat să le şi vizitez. Dar având în vedere că fac asta de vreo 13 ani, m-am obişnuit”, povesteşte zâmbind.

Comandă apă minerală. O întreb dacă nu vrea şi ceva dulce, dat fiind că m-a chemat într-un astfel de loc. Îmi povesteşte cum a încercat acum ceva timp “molleaux du chocolat” însă a fost extrem de dulce. “M-a ameţit! Atât de dulce este!” Însă, a mărturisit că desertul ei preferat poartă numele de croissant.

Mereu m-am întrebat ce mănâncă sportivii când sunt la competiţii pe alte continente: “Există un meniu special, dar încercăm să mâncăm ceea ce mâncăm acasă. Dacă nu se poate măcar să avem un grătar, încercăm să improvizăm. Mănânci ceea ce ţi se pare în regulă. Nu te avânţi să mănânci tradiţional, nu ştii ce reacţie are organismul”.

Dar în avion? “Nu avem un meniu anume, preferăm să mâncăm din timp, de acasă, să nu riscăm. Repet, nu ai de unde să ştii… Iar în avion mâncăm puţin. Trebuie să se acomodeze corpul şi la fusul orar şi nu trebuie să rişti să ai kilograme în plus. Ne lasă să mâncăm, nu avem restricţii, dar preferăm să nu riscăm”, explică gimnasta.

 

O întreb ce face pentru a se proteja de accidentări în timpul liber… Oare merge pe tocuri?:-) “Mergem pe bârnă şi nu ştim să mergem pe tocuri… Asta ar fi culmea” (râde). Preferăm talpa ortopedică, joasă, tocurile doar pentru ocazii. Îşi aminteşte apoi de primii paşi pe bârnă: “Se făcea un test iniţial: cu ochii închişi trebuia să mergi pe bârnă. Am fost speriată. Nu ştiu dacă a fost talent sau voinţă, dar mi-am dorit din suflet să avansez. 10 cm. Atât este lăţimea bârnei”.

Merită toate aplauzele din lume oricine ar putea face o plimbare pe bârnă, din punctul meu de vedere. Gimnastele – toată preţuirea noastră! Apropo de aplauze: “Aud aplauzele. Sunt persoane care chiar nu aud, se concentrează atât de mult, dar la mine concentrarea nu înseamnă asta, eu trebuie să aud indicaţiile antrenorilor. Uneori trebuie să schimbi exerciţiul…”, explică gimnasta.

Din ce punct de vedere este mai greu să treci peste o accidentare: fizic sau psihic?

Deşi au solicitat-o enorm, rigorile din pregătirea fizică, artistică şi recuperare au devenit stil de viaţă. “Cu astea m-am întâlnit cel mai des. Şi am zis OK: au început să-mi placă. În ultima perioadă, având şi altă mentalitate, am trecut mai uşor peste etapa recuperării.”

Majoritatea accidentărilor ei au fost pe bază de oboseală. “Eram obosită psihic şi concentrarea mea era un pic scăzută. Dar se poate întâmpla să-ţi alunece o mână, să te ciocneşti cu un alt sportiv, să-ţi transpire mai tare palmele la paralele… Însă, după ce te refaci trebuie să munceşti de 5 ori mai mult ca să ajungi la nivelul fetelor şi ca să le şi depăşeşti.”

Secunde care valorează ani

Fericirea maximă durează însă, doar 30 de secunde. Atât durează imnul atunci când eşti pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. “Când cântă imnul pentru tine te gândeşti la toată munca pe care ai depus-o. Este o mândrie! Atât pot descrie în cuvinte… Mi-ar plăcea ca acest moment să ţină mai mult, la fel de mult cât am muncit. Îţi dau lacrimile, e frumos să plângi, dar ieşi mai bine în poze când nu plângi…” (zâmbeşte).

Ce simte în momentele în care aşteaptă rezultatul final? “E foarte grea aşteptarea, mai bine concurezi, nu mai poţi schimba nimic, clipele parcă sunt ani. În realitate sunt măsurate ca fiind 20, 30 de secunde. Dacă nu este ceea ce te aşteptai, e dezamăgirea aceea… (vocea îi tremură puţin). Ştiai că poţi să faci mai bine, dar nu a fost momentul tău! Dar un adevărat campion este acela care ştie să şi piardă… Doar aşa poate merge mai departe.”

Îmi arunc ochii către clepsidra electronică. S-a scurs. Rămân cu un gust dulce în suflet. La câtă forţă fizică şi mentală are gimnasta Sandra Izbaşa, 22 de ani, medaliată până acum de 200 de ori dintre care 19 medalii speciale: olimpice, ori la Campionatele Mondiale sau Europene (9 de aur) te-ai aştepta să fie un munte de om.

La propriu. Am descoperit însă o domnişoară fină, extrem de delicată, politicoasă, răbdătoare, hotărâtă, cu o voinţă de fier, cu vorba dulce, optimistă, cu simţul umorului. Un om MARE şi un mare OM!

P.S.: Sunt curioasă dacă pentru un om normal, ca mine, acel desert din ciocolată ar fi ameţitor de dulce… Însă, de câte ori voi avea puterea să rezist tentaţiei mă voi gândi la câte mii de sacrificii fac toţi aceşti sportivi minunaţi.