Home • Lifestyle • Familie și copii • Şi părinţii, şi copiii au de învăţat lecţia comunicării

Şi părinţii, şi copiii au de învăţat lecţia comunicării

Cum ne creştem copilul: îl lăsăm să facă ce vrea sau îl controlăm cu stricteţe? Şi ca să nu credeţi că o să vă plictisesc, vă pun o întrebare: “Cum îi recunoşti pe părinţii unui anumit copil? Fiindcă “ţipă la el”! “This is the question!”...

Publicat: 16-03-2012, 10:41
Actualizat: 15-09-2020

Şi părinţii, şi copiii au de învăţat lecţia comunicării

Din secunda în care devii părinte şi chiar îţi iei rolul în serios, îţi pui întrebarea firească: “Cum vreau să fie copilul meu?” În afară de diverse vise mai mult sau mai puţin realiste cu privire la ce va deveni, partea importantă este cum este copilul acum, la momentul prezent şi în ce măsură poţi schimba lucrurile care nu îţi convin.

Adică, când nu te “ascultă” :)… Sau când îţi face o “criză” lângă un raft de jucării în supermarket şi te priveşte lung tot magazinul. Sau bate din picior şi chiar te jigneşte în public, ori eşti chemat din ce în ce mai des la şcoală sau nu-l convingi în ruptul capului să îşi facă tema singur la matematică.

Părinţi informaţi, copii disciplinaţi

La noi în ţară nu s-a conturat un mod de educaţie românesc, un model sau cel puţin aşa observ eu. Fiecare dintre noi face încercări, mulţi bâjbâie, alţii o nimeresc, singuri sau cu ajutorul îndrumărilor de specialitate. Cărţi, psihologi, educatori. Dar cum ne conturăm “stilul”?

Nu vrem să mai fim duri şi prea stricţi precum părinţii noştri. Pe plan naţional, abia de câteva generaţii (puţine la număr) am priceput că bătaia nu are ce căuta în relaţia părinte-copil. Ba încă mai facem caz de asta: “Noi nu ne-am bătut niciodată copilul!” mai auzi în stânga şi în dreapta, de parcă nici nu ar fi de la sine înţeles aşa ceva.

Pe acest fond, aflaţi că nu suntem singurii în Univers care ne îndoim de calităţile noastre de părinţi atunci când ne confruntăm disperaţi cu un conflict cu propriii copii. Măcar noi avem o scuză: suntem zero la resursele de educaţie in parenting.

În alte ţări civilizate aceste lucruri se discută de zeci de ani, ministerele educaţiei organizează pe lângă şcoli, din fonduri publice, cursuri gratuite de parenting, unde părinţii sunt învăţaţi, faţă în faţă cu situaţii particulare, cum să reacţioneze, cum să gestioneze în mod inteligent situaţii – de la plânsetul pentru o bomboană până la cele mai grave abateri disciplinare, astfel încât să conserve personalitatea copilului, dar să nu îşi piardă din autoritate.

În paranteză fie spus, să ai acces în masă la aceste îndrumări înseamnă civilizaţie curată. Nu există părinte american sau francez care să nu fi participat măcar o dată în viaţă la astfel de cursuri, fie doar pentru unul dintre copii. Să ridice mâna sus cine a participat de la noi din ţară?!

“Bringing Up, Bebe”

Un recent bestseller lansat în Statele Unite “Bringing Up, Bebe” stârneşte noi controverse în privinţa educaţiei moderne, care îi preocupă deopotrivă pe educatori şi pe părinţi. Autoarea, Pamela Druckerman, este o americancă ce trăieşte la Paris din plin experienţa maternităţii şi este nevoită să compare, la început involuntar, manierele sau “apucăturile” copiilor americani cu comportamentul copiilor de francezi.

Şi, ajunge într-un final la concluzia că, de vreme ce copiii americani îşi “răsfaţă” părinţii cu crize, împotriviri şi manifestări zgomotoase de personalitate, copiii francezi sunt bine educaţi, ascultători şi lipsiţi de anxietăţi. Cartea este scrisă cu umor şi detaşare, iar triggerul declanşator pentru autoare îl reprezintă o primă vacanţă mult râvnită în 3, care de fapt se transformă într-un coşmar, în care principala preocupare a cuplului este agitaţia obositoare în jurul copilului neastâmpărat.

Pamela observă cum fiica lor, crescută în stilul “Las-o să facă ce vrea” şi, la ale cărei dorinţe, ambii părinţi nu rezistau mai mult de 2 secunde, devine imposibil de controlat în spaţii publice, atingând orice, trântind tot de la zahăr, solniţe, coş de pâine până la aventuri în cele mai periculoase zone ale teraselor aflate la înălţime.

Asta în vreme ce familile de francezi stau relaxaţi şi fericiţi, cu copiii aşezaţi cuminţi pe scaun, mâncând şi fără să comenteze, peştele şi chiar legumele fierte. Încântată, Pamela începe o documentare personală, observând cum copiii francezi nu comentează în momentul în care trebuie să părăsească locul de joacă din parc, nu fac crize când li se refuză achiziţionarea unei jucării, bomboane sau balon, nu se mişcă de pe scaune la masă şi nici nu aruncă cu mâncarea în jur.

După ce a observat îndeaproape mai multe familii de francezi “middle class”, a stat de vorbă cu persoane de specialitate, făcând referire şi la studii în domeniu, Pamela a descoperit şi secretul: cultivarea răbdării. Deopotrivă la părinte (dacă nu o aveai), dar mai ales la copil. Să aştepţi este o calitate care cere mult antrenament. Şi aici autoarea este generoasă în exemplificări.

Eu am să vă povestec una singură, legată de o acadea pe care o fetiţă i-o cere insistent mamei la coadă la hipermarket. Mama începe prin refuz din ochi, dar totuşi copilul insistă. Aşa că mama o aşează în coş cu o condiţie: să fie consumată acasă, după snackul sănătos de după-amiază – iaurt şi fructe proaspete, iar copilul acceptă fără nici un comentariu în plus.

Educaţie în stil francez

Un alt “truc” interesant este delimitarea clară între preocupările părinţilor şi ale copiilor. În vreme ce părinţii americani sunt trup şi suflet cu copiii, se joacă mult cu ei, îi iau peste tot iar copiii sunt lăsaţi să îşi dea cu părerea despre program, viaţa părinţilor, relaţii etc., francezii nu fac din asta o obsesie, considerând că până şi cei mai iubitori părinţi nu trebuie să fie la dispoziţia copilului non stop.

Îi învaţă să se joace şi singuri, când primesc vizite, copilul trebuie să se retragă în camera lui, nu are voie sub nici o formă să vorbească “peste un adult”, trebuie să respecte fără abatere programul de culcare, chiar şi singur, dacă părinţii sunt ocupaţi. Iar cu privire la restaurant, ei stau pe scaun cuminţi întrucât dacă vor să stea într-un mediu pentru adulţi, trebuie să respecte regulile lor.

De altfel, regulile impuse şi respectate cu stricteţe nu numai de copii, dar şi de noi, adulţii, fac posibilă o cooperare bună à la longue. De multe ori, însă, chiar părintele ignoră propriile limitări impuse şi atunci se miră de ce copilul îi răspunde urât, mănâncă prea multe dulciuri sau îşi aduce aminte de teme abia dimineaţa, înainte să plece la şcoală.

4 reguli de la care francezii nu fac abatere:

-Copiii trebuie să spună obligatoriu bună ziua, la revedere, mulţumesc, vă rog etc. felul acesta de comportament îi ajută să înţeleagă că nu sunt singurii care au sentimente şi nevoi.

-Când greşesc şi au un comportament neadecvat, ei trebuie imediat atenţionaţi, fără întârziere. Francezii preferă drept admonestare “big eyes”. O expresie mustrătoare pe care copilul o asociază cu dezacordul părintelui.

-Copilului îi este permis un singur snack pe zi, pe lângă cele 3 mese principale. În Franţa este între 4-4.30.

-Din când în când părintele trebuie să îi reamintească ferm că el este cel care ia hotărârile importante în casă. Să nu îţi fie frică să-i spui “Non!”  (“Nu!”) Copiii trebuie să se obişnuiască şi cu frustrarea refuzului.

2 X părinţi înfricoşaţi

Socializând la diferite petreceri pentru copii cu alţi părinţi, am observat cum conversaţia capătă nuanţe mai îngroşate când vin în discuţie două subiecte: accesul liber la internet şi dormitul la prieteni, mult râvnitul “sleepover”.

Când acestea două vin şi la pachet, unii părinţi, mai scrupuloşi, nu pot fi decât extrem de îngrijoraţi. Aşa am aflat un criteriu clar de împărţire a părinţilor: cei care îşi lasă copiii în “sleepover” şi cei care nu. Apoi, cei care nu limitează accesul la internet şi cei pentru care cel puţin Facebook şi youtube sunt cu desăvârşire interzise.

Şi specialiştii au luat aceste 2 aspecte în discuţie şi evident, consideră că temerile părinţilor trebuie să fie dublate de precauţie, dar în nici un caz să ducă la interdicţie totală.

Bucuria pe care o oferă “sleepover-ul” ajută copiii de vârste mici şi medii să se simtă mai încrezători, să îşi cunoască propriile limite, să observe ritualuri şi obiceiuri de viaţă diferite, să cunoască alt fel de sentimente, emoţii, să socializeze etc.. Pe măsură ce copiii înaintează în vârstă, cresc şansele expunerii adolescenţilor la droguri, sex, alcool, hărţuire, violenţă.

Păstrarea deschisă a canalelor de comunicare între copii şi părinţi, abordarea frontală, dar diplomatică a subiectelor delicate, instruirea adolescentului în privinţa celor mai bune şi sănătoase reacţii în cazul confruntării cu situaţii periculoase. Toate acestea trebuie să existe permanent în mintea părinţilor şi în discuţiile cu proprii copii şi adolescenţi, pentru a-i ajuta să beneficieze de prezenţa prietenilor, de distracţie, comunicare, dar în acelaşi timp să se menţină în siguranţă.

Ken Ginsburg, un specialist în problemele adolescenţilor de la Children’s Hospital of Philadelphia şi autorul cărţii “Letting Go With Love and Confidence”, avertizează că “în grup, boacănele se pot multiplica ameţitor, întrucât atunci când sunt mai mulţi, mai ales cu prieteni apropiaţi, copiii devin mai curajoşi, dispuşi să facă mai multe prostii şi chiar riscă mai mult decât ar face-o în mod normal”.

Citeşte şi: Părinţi, lăsaţi-vă copiii să fie imperfecţi!