De ce sunt periculoşi ţânţarii: un entomolog american explică!

Dacă pleci în vacanţă într-o ţară exotică, ar fi bine să afli câte ceva despre bolile pe care le poţi căpăta din cauza muşcăturilor de ţânţari.  Pentru că la ora actuală, ţânţarii pun în pericol o mare parte a populaţiei lumii.

Anual mor peste 750.000 de oameni (printre care mulţi copii) din cauza bolilor transmise de ţânţari. Epidemiile unor boli ca Zika, malaria, virusul West Nile, febra galbenă, chikungunya, febra dengue sunt tot mai numeroase pe întreg globul. Şi chiar dacă nu este un animal fioros, ţânţarul este cea mai ucigătoare vietate din lume.

Află din interviul de mai jos cu Bart Knols, entomolog american, specilizat în identificarea modalităţilor de a preveni malaria transmisă prin înţepătura de ţânţar, ce eforturi se fac la nivel mondial pentru stoparea numărului mare de decese cauzate de aceste vietăţi aparent inofensive.

Recomandări

Mușcături țânțari – tratamente naturale și farmaceutice pentru înțepăturile de țânțari

Cum să ne protejăm în sezonul cald de căpuşe şi ţânţari?

Fiecare dintre noi avem o poveste de viaţă despre cineva sau ceva care ne-a influenţat să ne alegem o anumită carieră. Dv. de ce aţi decis să dedicaţi atât de mult timp exterminării ţânţarilor?

Bart Knols: În materie de carieră, mulţi facem alegeri în funcţie de un anumit context, când apar anumite coincidenţe… În cazul meu, cam aşa a fost. În timpul studiilor mele, mă concentram iniţial nu asupra ţânţarilor, ci asupra muştelor ţeţe, care transmit boala somnului în Africa. Am realizat însă la un moment dat că impactul ţânţarilor asupra oamenilor din întreaga lume este mult mai dramatic decât cel al muştelor ţeţe. Ca urmare, am decis să fac o schimbare de traseu în carieră şi de la muşte ţeţe am virat către ţânţari.

Se împlinesc 25 de ani de când îi studiez. Din aceşti 25 de ani, am trăit 11 ani în Africa de Est şi de Sud şi, în perioada respectivă, eu însumi am făcut malarie de nouă ori. Am fost la un pas de a-mi pierde soţia din cauza malariei şi am văzut prea mulţi copii în jurul meu ucişi de această boală. Deci, dacă cineva îşi doreşte o motivaţie solidă ca să facă ceva împotriva ţânţarilor, îi sugerez să contracteze asemenea boli. Garantat, va rămâne puternic motivat pentru tot restul vieţii, vă spun sigur!

Care sunt cele mai performante tehnologii folosite pentru exterminarea ţânţarilor? Şi care ar fi proiectele dumneavoastră preferate?

B. K.: La ora actuală sunt testate în întreaga lume mai multe abordări, dar cele mai interesante cred că sunt cele din domeniul biotehnologiei şi al tehnologiei moleculare, unde încercăm să modificăm genomul ţânţarilor, astfel încât aceştia să nu mai poată transmite anumite boli ca malaria sau febra dengue, care e o boală virală.
Vorbim aici de noi tehnologii care au început să fie folosite cam în ultimii 4-5 ani. Una dintre cele mai răspândite la ora actuală este sistemul CRISPR/Cas, prin care putem opera modificări foarte specifice de gene, adică modificări ale genomului ţânţarilor. Consider că progresele realizate în acest domeniu sunt extraordinare. 

Deja, în SUA, în California, au reuşit să modifice un ţânţar până acolo încât nu mai poate transmite malaria, iar modificarea a fost realizată cu ajutorul acestui sistem CRISPR/Cas. Se fac deja pregătiri pe teren, în Africa, în această direcţie; mai exact, în Burkina Faso, în Africa de Vest, unde se pregătesc situri în teren pentru eliberarea acestor ţânţari modificaţi genetic. Sperăm că aceste noi sisteme vor face populaţiile de ţânţari incapabile să mai transmită boli ca malaria. Urmarea ar fi scăderea spectaculoasă a numărului de persoane infectate – şi asta numai datorită biotehnologiei.

Am putea oare să controlăm procesul prin care aceste insecte modificate genetic să ajungă mai numeroase decât cele normale? Cu alte cuvinte, există vreo modalitate prin care să le stimulăm cumva reproducerea acestor ţânţari modificaţi genetic? Fiindcă, după aceste experimente, vor exista câteva insecte modificate genetic şi foarte multe insecte normale.

B.K.: Da. Există două modalităţi de a face acest lucru. Fie avem ceea ce noi numim un sistem bazat pe gene: introducem o genă nouă într-o populaţie de ţânţari, ştiind că gena respectivă va fi apoi moştenită şi de următoarea generaţie. Astfel, cu timpul, vor apărea tot mai mulţi ţânţari cu respectiva modificare genetică şi care nu vor mai putea să transmită boli. Iar cea de-a doua modalitate este să încercăm să reducem populaţiile de ţânţari, folosind ţânţari care induc sterilitate. Şi această metodă este prezentată în documentar.
La ora actuală, în Brazilia sunt eliberaţi în mediul natural ţânţarii Oxitec. Aceştia au o genă care, în final, va induce o reacţie mortală. Cu alte cuvinte, ţânţarii care au această genă vor ajunge să moară din cauza ei. Aceasta este o metodă alternativă de control.

Avem deci două moduri de abordare posibile: prima este să modificăm o genă a populaţiei de ţânţari, pentru a obţine indivizi care nu mai pot să transmită boli. Iar a doua este să eliberăm în mediul natural ţânţari care să intre în competiţie cu cei din sălbăticie şi să-i facă să scadă vertiginos ca număr – deci să se ajungă în final la mai puţini ţânţari în sălbăticie, adică mai puţini agenţi de transmitere a bolilor.

Cele mai multe cazuri de malarie se produc în Africa. Dar ce boală consideraţi că reprezintă o problemă gravă pentru ţările europene?

B.K.: În trecut, erau şi în Europa ţări unde malaria era o mare problemă, însă acum această boală a fost eliminată complet din Uniunea Europeană. Nu ne mai confruntăm aici cu problemele provocate de malarie, însă rămâne riscul de a face alte boli virale.
Chiar în Croaţia, au apărut relativ recent nişte cazuri de febră dengue, care e o boală virală transmisă de ţânţari. După părerea mea, problemele cu care ne vom confrunta în viitorul apropiat vor fi, în cea mai mare parte, legate de viruşii transmişi prin înţepătura de ţânţar.

Dacă vorbim despre regiunea mediteraneană, deci de sud-estul Europei, atunci marea problema este virusul West Nile, care probabil că va rămâne una dintre marile probleme din zonă, fiindcă deja circulă în sudul Europei, în Grecia. În urmă cu câţiva ani, s-au înregistrat peste 100 de astfel de cazuri. Deci virusul West Nile e deja prezent în zonă şi probabil că va începe să se răspândească spre nord, şi în restul Europei. Iar schimbarea climei va juca un rol foarte important, fiindcă vremea se face tot mai caldă, deci mediul devine tot mai propice pentru ţânţari şi astfel creşte riscul de transmitere a acestor boli prin înţepăturile de ţânţari.

Ce pot face oamenii obişnuiţi, pentru a combate aceste boli? 

Bart Knols: În aceste cazuri speciale, dacă discutăm despre boli cum ar fi Zika, Chikungunya sau febra dengue, sunt convins că există campanii iniţiate de guvernul fiecărei ţări, în care populaţia este rugată să se asigure că în case şi în împrejurimi există cât mai puţine zone cu apă stătătoare.

Aceste mici ochiuri de apă sunt sursa problemelor produse de ţânţari. Orice mic recipient de plastic din jurul casei, ca de pildă cele de sub ghivecele cu flori, toate locurile unde se poate aduna un mic ochi de apă stătătoare timp de câteva zile, până la o săptămână, reprezintă un posibil loc de înmulţire pentru ţânţari, care apoi transmit diverse boli prin înţepătura lor. Dacă fiecare dintre noi va avea grijă să cureţe toate gunoaiele şi toate micile containere de plastic care zac prin casă şi în jurul casei, putem spune că deja am făcut un pas important în direcţia menţinerii sub control a acestor boli.

Care e cea mai bună metodă de a lupta contra ţânţarilor? Să răspândim peste tot în lume ţânţari modificaţi genetic? Să lăsăm armata să ne intre în locuinţe şi să verifice unde există zone cu apă stătătoare? Să eliminăm ţânţarii folosind pesticide ca DDT sau alte asemenea chimicale? Care sunt cele mai bune soluţii? 

B.K.: După părerea mea, singura cale de a elimina cu succes bolile ca malaria sau Zika ar fi să alegem o abordare de tip integrat. Nu există un aşa-numit “glonţ de argint”, o soluţie sigură prin care să scăpăm de toate problemele provocate de ţânţari. Ideal ar fi să optăm pentru o integrare inteligentă a mai multor metode, folosite simultan, ca să avem cel mai puternic impact asupra problemei ţânţarilor şi deci asupra transmiterii acestor boli. Să luăm, de pildă, malaria.

Mă întrebaţi dacă ar trebui să ne mulţumim doar să dăm cu DDT ca să rezolvăm problema? Răspunsul meu este nu. Nu e suficient să folosim doar DDT. E bine să folosim şi plase contra ţânţarilor, pentru ca oamenii să poată să doarmă sub aceste plase, la adăpost de insecte. E bine să-i informăm pe oameni cât mai în detaliu, ca să ştie că, dacă un copil face febră mare, trebuie să ia imediat măsuri şi să-l ducă la o clinică. În plus, e bine să ne asigurăm că, atunci când copilul ajunge la clinică, i se pune un diagnostic corect şi există acolo instrumentele necesare pentru a stabili dacă are sau nu malarie. Şi, în final, dacă i se pune diagnosticul de malarie, e important să ne asigurăm că pacientul are acces la cele mai bune medicamente posibile, ca să fie tratat şi să ne asigurăm că parazitul respectiv este eliminat din organismul său.

În concluzie, cel mai bine este să folosim un grup complet de instrumente, un pachet integrat, care ne va oferi cele mai ridicate şanse de succes. Dacă ne uităm la toate ţările lumii unde malaria a fost eliminată cu succes – căci există deja peste 100 de astfel de ţări – vedem că succesul acesta a fost obţinut datorită aplicării unui pachet de soluţii, printr-o abordare integrată. Niciodată nu a fost vorba de un instrument singular prin care s-a încercat rezolvarea problemei malariei sau a oricărei alte boli transmise de ţânţari. Cuvântul-cheie aici este “integrare”. Dar cele enumerate până acum nu sunt singurele instrumente disponibile. Există şi altele şi, în plus, se lucrează permanent la dezvoltarea de noi soluţii.

Personal, înclin foarte tare către eliminarea substanţelor chimice, precum DDT-ul pe care l-aţi menţionat, dintr-un motiv foarte important: mereu întâmpinăm probleme de rezistenţă, fiindcă ţânţarii îşi dezvoltă în timp rezistenţa la chimicale. În schimb, dacă folosim insecticide biologice, atunci problemele de rezistenţă sunt mult mai mici sau chiar total absente. De ce? Fiindcă un organism biologic întotdeauna va ataca ţânţarul pe mai multe fronturi, deci va fi foarte dificil pentru ţânţar să devină rezistent la aşa ceva. Deci cred că în următorii cinci până la zece ani vom asista la o schimbare tot mai clară a metodelor şi se va trece tot mai mult de la controlul chimic către controlul biologic.

E posibil să creăm un repelent infailibil, cu care să ne dăm pe piele şi care să miroasă atât de urât încât să nu ne mai muşte ţânţarii? Sau poate nişte pastile pe care să le înghiţim pentru ca organismul nostru să producă anumite chimicale, atât de urât mirositoare pentru ţânţari, încât să nu se mai apropie de noi?

B.K.: În domeniul repelenţilor, există produse în curs de dezvoltare la ora actuală, însă nu avem repelenţi sistemici, deci nu există un produs pe care să-l mănânc şi astfel să apară pe pielea mea anumiţi compuşi care să mă facă mai puţin atrăgător pentru ţânţari. De fapt, în mod real unii oameni sunt mai atrăgători decât alţii pentru ţânţari – deşi asta depinde şi de specia de ţânţari despre care vorbim. Cu alte cuvinte, dacă eşti atrăgător pentru speciile de ţânţari care trăiesc în Rusia, asta nu înseamnă că în mod automat vei fi considerat atrăgător şi de speciile de ţânţari din Australia sau Bolivia. Depinde foarte mult de specia de ţânţari cu care interacţionezi. 

DEET e un repelent chimic folosit de 200 de milioane de persoane din întreaga lume, în fiecare an, şi continuă să ne fie un aliat de nădejde, în felul în care ţine ţânţarii departe de noi. Nu ştim însă exact cum funcţionează astfel de repelenţi. Din câte ştim până acum, moleculele de DEET blochează receptorii de pe antenele ţânţarilor, astfel încât insectele nu mai pot să identifice o posibilă gazdă umană.

Dacă mergem mai departe şi discutăm despre insecticidele sistemice, există în acest domeniu nişte evoluţii interesante – şi mă refer aici la ivermectină, o substanţă care era utilizată în sectorul veterinar. Dacă se administrează ivermectină unui om care e apoi înţepat de un ţânţar care se hrăneşte cu sângele ei, ţânţarul respectiv va trăi mai puţin timp şi va produce mai puţine ouă, deci mai puţini urmaşi. Ca umare, putem avea un impact asupra transmiterii acestor boli dacă luăm preparate care conţin această substanţă.

Care este cel mai mare risc generat de ţânţari? Ce substanţe chimice produc aceştia şi ce impact au aceste substanţe asupra organismului uman? 

B.K.: Cel mai mare risc generat de ţânţari rămân bolile pe care le transmit. Dacă luăm în calcul numai malaria, de pildă, există la nivel mondial aproape 500 000 de persoane care mor de malarie în fiecare an. Dar în ansamblu, dacă discutăm despre toate bolile transmise de ţânţari, aproximativ 750 000 de persoane mor în întreaga lume în fiecare an, din cauza înţepăturilor de ţânţari. Deci cel mai mare risc îl reprezintă bolile pe care le pot transmite ţânţarii. Iar dintre toate aceste boli, cea mai importantă rămâne, la nivel mondial, malaria. 
 
În ceea ce priveşte substanţele produse de ţânţari, un exemplu este saliva pe care o injectează în pielea gazdei pe care o înţeapă. Practic, când un ţânţar alege o gazdă umană ca să se hrănească, încearcă să-i ia sânge. Sistemul imunitar al persoanei respective intervine pentru a se asigura că sângele de sub piele începe să se coaguleze foarte rapid, ca să nu se piardă o cantitate prea mare. Însă ţânţarul împiedică fenomenul de coagulare a sângelui, fiindcă injectează gazda cu saliva lui. Această salivă conţine 20 de proteine care nu sunt proteine umane, deci ne provoacă o reacţie foarte puternică. Aşa se face că ne alegem cu o umflătură pe piele, care provoacă mâncărimi foarte, foarte puternice.

Problema este că atât viruşii, cât şi paraziţii din organismul ţânţarului ajung în glandele sale salivare. Deci în momentul când femela de ţânţar se hrăneşte cu sânge uman şi ne injectează saliva ei sub piele, în mod automat va injecta şi paraziţii sau viruşii aflaţi în corpul ei. Aşa ajung oamenii să se infecteze cu bolile respective. 

Aţi făcut un experiment foarte curajos, chiar cu propriul corp, când aţi intrat complet dezbrăcat într-o încăpere plină de ţânţari. Concluzia a fost că labele picioarelor atrag cel mai mult ţânţarii, din cauza mirosului. Dar cum rămâne cu celelalte părţi ale corpului nostru? 
Bart Knols: Ne-am lămurit că nu toate speciile de ţânţari aleg aceleaşi părţi ale corpului. Un studiu publicat la începutul anilor 1950 în Uganda urmărea o anumită specie de ţânţari, care înţepa copiii dezbrăcaţi. Acei ţânţari aveau o preferinţă clară: se orientau către faţa gazdei. Am fost uimit de acest rezultat, fiindcă mi-am amintit de vremea când lucram în Africa şi când ţânţarii ne muşcau mai ales de glezne şi de laba piciorului. Ca urmare, am organizat şi noi un experiment în care am expus un subiect – în cazul respectiv, pe mine însumi – mai multor specii de ţânţari şi am urmărit ce zonă a corpului îşi alegea fiecare specie.

S-a dovedit, într-adevăr, că ţânţarul african care transmite malaria are o puternică preferinţă pentru zona gleznei şi a labei piciorului, în timp ce ţânţarul olandez al malariei preferă să înţepe faţa gazdei. Mai departe, experimentul ne-a arătat că, dacă schimbam “profilul” mirosurilor unei persoane, puteam schimba şi zona aleasă de ţânţari ca s-o înţepe. De pildă, dacă deviam aerul expirat, scoţându-l din încăperea respectivă printr-un tub, atunci ţânţarii care până atunci preferaseră să muşte subiectul de faţă, începeau brusc să-i aplice înţepături pe tot corpul. Deci, evident, alegerea lor iniţială avea legătură cu aerul expirat de persoana respectivă.

Altfel spus, acei ţânţari reacţionau la dioxidul de carbon din aerul expirat. Mai departe, în cazul ţânţarilor care muşcau omul de glezne şi de labele picioarelor, am modificat preferinţa respectivă spălând picioarele subiectului cu un săpun medicinal, care conţinea un agent ce distrugea toate bacteriile de pe picioare. Am arătat astfel clar că, în cazul acela, ţânţarii erau atraşi de mirosul picioarelor subiectului.
În final, ne-a venit o altă idee: ce seamănă foarte mult cu mirosul picioarelor de om? Mirosul anumitor brâzeturi. Şi am constatat că puteam să atragem ţânţarii africani care transmit malaria folosind o bucată de brânză Limburger. De ce a funcţionat această metodă? Fiindcă bacteriile folosite pentru a crea aroma specifică a brânzei Limburger sunt strâns înrudite cu bacteriile care apar pe picioarele noastre şi, ca umare, produc acelaşi miros. Aşa am reuşit să atragem această specie de ţânţar african folosind produse lactate.

Cum rămâne cu ingineria genetică? Putem apela la aceste metode ca să luptăm contra celui mai periculos prădător din lume? Deja există în laborator ţânţari modificaţi genetic. 
B.K.: Mai mult decât atât, deja s-a ajuns în stadiul în care ţânţarii modificaţi genetic sunt eliberaţi pe teren. Discutăm aici despre Brazilia, o ţară care eliberează în mediul înconjurător ţânţari modificaţi genetic, pentru a ţine sub control răspândirea virusului care produce febra dengue. După cum se arată şi în documentar, se pare că prin utilizarea acestei metode se pot reduce populaţiile de ţânţari cu peste 80%. E un lucru foarte interesant. Se ridică însă aici problema menţinerii acestui fenomen şi în cazul aplicării la scară mai mare. În prezent se derulează un test ştiinţific asupra unui orăşel cu 5000 de locuitori. Toate bune şi frumoase, dar Brazilia este o ţară extrem de mare. Cum va fi extinsă această tehnologie şi asupra unor zone întinse din America Centrală şi de Sud? Apare aici o problemă de logistică, fiindcă trebuie “cultivaţi” mai întâi foarte mulţi ţânţari, care să fie apoi eliberaţi în mediul înconjurător, pentru ca metoda să se bucure de un succes real. Iar o astfel de problemă e foarte complicată şi foarte dificil de rezolvat.

La ce sunt buni ţânţarii? Sau, mai bine zis, sunt buni şi ei la ceva? Cât de rău ar fi pentru lumea noastră dacă ţânţarii ar deveni o specie în pericol de dispariţie? 
B.K.: Ţânţarii au şi ei rolul lor în natură. În anumite ecosisteme, chiar joacă un rol important – şi nu mă refer aici la ţânţarii adulţi, care înţeapă oamenii, ci mai ales la ţânţarii aflaţi în apă, în stadiul de larve. Aceste larve asigură hrana mai multor specii de peşti, amfibii şi alte organisme acvatice. Iar în anumite ecosisteme din lume, biomasa totală a ţânţarilor din stadiile larvale este foarte mare – de pildă, în anumite sisteme de mlaştini precum cele din zona Everglades, din Florida. Dacă am elimina complet ţânţarii din aceste ecosisteme, e foarte probabil că fenomenul ar avea un impact puternic asupra ecosistemului respectiv, în ansamblu.

În cele mai multe zone ale lumii vom constata însă că biomasa totală a ţânţarilor în stadiul de larvă este chiar foarte limitată. Un recipient mic de plastic care zace în spatele unei case, undeva, în Rio de Janeiro, poate aduna doar o cantitate mică de apă, deci şi biodiversitatea conţinută în apa respectivă va fi la fel de mică. În concluzie, problema depinde de zona unde te afli şi de dimensiunea totală a biomasei ţânţarilor din acea zonă.

Pe 6 iulie, începând cu ora 21.00, Discovery Channel va difuza în premieră globală documentarul Mosquito, atragând atenţia asupra celui mai puternic agent al morţii din istoria modernă a omenirii. În naraţiunea actorului nominalizat la Premiul Oscar® Jeremy Renn, filmul face o cronică a pericolului tot mai serios pe care îl reprezintă această insectă, dezvăluind consecinţele potenţial mortale ale fenomenului, în absenţa unui efort la nivel mondial.