Dr. Otilia Ţigănaş, medic de familie la sat: „O vinit vaccinu’ de gripăăă! Toată lumea cu inima, tensiune, azmă şi diabet, la vaccin! Amu!”

Pe doamna doctor Otilia Ţigănaş, medic de familie în comuna Hăşmaş, judeţul Arad, sunt şanse mari să o ştiţi de pe Facebook sau dacă îi citiţi blogul, otiliatiganas.ro, unde face haz de necaz, dar şi educă lumea într-un stil inconfundabil şi savuros într-ale medicinei. Cu mult umor, dar şi pe înţelesul tuturor. 

Recunosc că mi-a fost „o ţâr” de teamă să o abordez, căci nu se ascunde deloc pe după cireş dacă nu-i convine ceva. Îi spune omului verde-n faţă ce-i de zis. 

Dar cu inima-n gât şi convinsă că nu va refuza ocazia să mai pună la punct nişte bule antivacciniste care (încă) mai colcăie pe reţelele de socializare, am făcut pasul cel mare. 

Recomandări

Dr. Andreea Nechita: „Scaunul cu rotile nu este o condamnare la neputinţă” EXCLUSIV

Dr. Valeriu Gheorghiţă, medic primar Boli Infecţioase: „Încălzirea vremii ar putea contribui la limitarea răspândirii coronavirusului”

Şi, iacă-tă, a ieşit un luuung interviu, pe care sper să îl citiţi până la final, cu mintea limpede, cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite!

Veţi afla în rândurile de mai jos „povestea de amor din Hăşmaş”, care sunt adevăratele probleme de sănătate în satele româneşti, cum reuşeşte medicul de familie să păcălească sătenii să se vaccineze antigripal (asta dacă îi ajung vaccinurile „de la Centru”) şi care-i şpilul cu trimiterile cerute insistent de oamenii care vor să-şi cheltuiască banii „la privaţii” de la oraş.

„N-am fost niciodată îndrăgostită cu fluturi de Hăşmaş. În schimb, azi îl iubesc.”

CSÎD: Doamna doctor, sunteţi medic de familie în comuna Hăşmaş de aproape 30 de ani. Ne puteţi spune ce v-a determinat să alegeţi ruralul în locul unui spital dintr-un mare oraş, poate chiar unul din străinătate?

Dr. Otilia Ţigănaş: Răspunsul la această întrebare ar fi o nuvelă. Chiar roman scurt! Nu-i cu da sau nu. În orice caz, ceea ce azi este (zic eu) un succes, la acea oră părea un eşec.

Am ajuns la Hăşmaş nu având veleităţi de Maica Tereza, nici ca să schimb din temelii medicina satului românesc, nici să mă dedic trup şi suflet, bla bla, nici nimic eroic sau de sacrificiu. Aiurea! Motivele fuseseră meschine, de ordin tehnic şi familialo-erotic. Nu prea aveam de ales, fix atunci. Iar să zic că debarcarea mea gen autoexil la Hăşmaş a fost visul din liceu sau facultate… să fim serioşi.

Urma să învăţ despre săteni în timp, în ani, să îi iubesc şi, mai ales, să mă iubesc pe mine însămi în acea ipostază. Lent, progresiv.

Sursa foto: Facebook

De la început, am locuit în sat. Nu am făcut naveta, iar asta va conta enorm în evoluţia carierei mele. Eram la 85 de kilometri distanţă de Arad, nu aveam maşină, nici carnet de conducere, orarul autobuzelor era criminal. DAR, din nou dar. Am locuit în sat nu ca „să stau la dispoziţia”, „zi şi noapte”, ci din pricina disconfortului fizic al unei navete, aş fi pierdut enorm de mult timp pe şosele, iar singurătatea serilor nu mă speria, nu mă plictiseam cu mine. În weekenduri urma să mă regăsesc cu familia. Am refuzat naveta de dragul meu, nu al sistemului sau al primarului sau al satului.

Şi astfel, încet-încet, cu mine s-a întâmplat ceva miraculos. Aşa cum îşi iubesc majoritatea taţilor pruncii. Cred. Trăind cu ei, implicându-se în viaţa lor, cunoscându-i tot mai bine, desluşindu-le gânguritul, apoi propoziţiile. Niciun tată (standard) nu vede un nou-născut cu program epuizant robotic, o soţie pierdută aparent definitiv peste cărucior ca fiind marea afacere a vieţii lui. Nu va simţi din prima ceea ce simte mama care l-a expulzat şi îl alăptează. După euforia de a fi tată, băuta cu băieţii şi felicitările, după primele visuri roz despre cum vor merge ei doi la pescuit peste zece ani, când bărbatul îşi dă seama ce încărcătură uriaşă şi ce schimbări definitive presupune sugarul, întâi intră în panică. Nici măcar nu zăreşte vreo luminiţă la capătul tunelului.

Apoi apare îndoiala. Apoi autoanaliza. Apoi… depinde de fiecare. Dar marea pasiune pentru copil va cere timp şi convieţuire reală. Implicată. Exact aşa şi eu cu Hăşmaşul. Am traversat câteva fluctuaţii emoţionale până să decid să nu mai plec. Am adunat istorie comună cu localnicii. Am început să schimb, entuziast, reguli vechi şi să mă las, la rându-mi, schimbată, atunci când entuziasmul meu dădea cu bâta-n baltă.

În primii ani, „viniturile” (cei veniţi din afară-n sat) sunt grevaţi de prezumţia vinovăţiei. N-o să stea, o să plece la oraş, ne va fraieri, vrea numa’ să facă bani  pe seama noastră, oare cât câştigă „după” noi? Enorm, zic ziarele… Iar eu am parcurs şi această etapă, răbduriu. N-a fost totul lin şi idilic, ca la televizor în filmele ceauşiste cu doctori, sau aşa cum e azi, când chiar e greu reproşabil ceva pe-aici. Duc o viaţă extrem de confortabilă şi împlinită din toate punctele de vedere.

Repet, am început să iubesc comuna după ceva timp. Fusese ca diferenţa dintre a fi îndrăgostită şi a iubi un bărbat. N-am fost niciodată îndrăgostită cu fluturi de Hăşmaş. În schimb, azi îl iubesc.

„Comuna e mică. Se depopulează sub ochii mei, bătrânii mor, copii nu se nasc.”

CSÎD: Cam câţi pacienţi aveţi înscrişi la cabinet, din cele şase sate ale comunei?

Dr. Otilia Ţigănaş: Am cam 1.000 de asiguraţi pe listă, deci puţini, raportat la numărul de sate – şase. Comuna e mică. Se depopulează sub ochii mei, bătrânii mor, copii nu se nasc. E o comună aparent neprietenoasă financiar, dacă te limitezi la veniturile din contractul cu CAS. Lucru pe care eu nu l-am făcut. Limitarea la contractul CAS.

CSÎD: Mulţi rezidenţi refuză să vină să muncească la ţară. Care este motivul din punctul dumneavoastră de vedere?

Dr. Otilia Ţigănaş: Motivele ar fi mai multe. Naveta este obositoare fizic, mental, cronofagă şi epuizantă. Mutatul în sat este decizie de familie, de cuplu, iar în schemă trebuie prinsă şi jumătatea, dar şi eventualii copii. Or asta e foarte greu.

Merge mai bine la cuplurile tinere unde ambii sunt medici de familie, unde măcar unul are veleităţi manageriale şi niciunul nu se doreşte, în fanteziile secrete, ministrul sănătăţii sau conferenţiar pe undeva. În cazul meu, a contat enorm sprijinul familiei. Au existat şi patru ani în care soţul (IT-ist) şi fiul au locuit la Arad, eu la Hăşmaş singură, şi ne vedeam în weekenduri, asta pentru anii de liceu ai fiului. Odată cu facultatea lui, la Cluj, ne-am pliat la Hăşmaş total şi definitiv, vânzând ceea ce deţineam la Arad.

Sursa foto: Facebook

Un alt posibil motiv pentru care rezidenţii nu vor la ţară, unul subcortical, este tradiţia, ideea preconcepută. Nu s-au format (sau mediatizat) încă, suficiente exemple de succes la ţară. Succes multiplu-profesional, financiar, familial, tot. Şi există, deloc puţine. Dar tinerii nu le cunosc, nu le vizualizează mental, înţeleg greu că îşi pot crea condiţii de muncă şi locuit mai confortabile decât la oraş, că pot duce o viaţă oarecum mai calmă, mai împlinită la ţară. Că, dacă au o pereche potrivită, şosea bună, maşină/maşini şi bani pe card, pot concura oricând cu colegii orăşeni. Şi referitor la confortul de viaţă, dar şi privind ieşirile la teatru sau filarmonică…

„Am anihilat legende, am anulat idei greşite, m-am luptat zâmbind cu ignoranţa”

CSÎD: În aceşti aproape 30 de ani, cu siguranţă v-au trecut pragul tot felul de pacienţi, cu diverse probleme. Bănuiesc că majoritatea sunt vârstnici, având în vedere statisticile privind gradul de populare a aşezărilor rurale şi vârsta localnicilor. Care ar fi cele mai frecvente patologii ale pacienţilor dumneavoastră?

Dr. Otilia Ţigănaş: Populaţia e îmbătrânită. Patologia dominantă este a bolilor cardiovasculare, obezitatea, dislipidemiile şi diabetul zaharat. Locul întâi este hipertensiunea arterială. De departe! Locuind eu în sat, crescând cumva odată cu pacienţii, în toţi aceşti ani am pus (cred şi sper) o cărămidă la prelungirea vieţii sătenilor.

Explicând neobosit, des, lung, repetat, cu modele didactice simple şi simpatice, cu exemple din viaţa cotidiană, ce înseamnă hipertensiunea, ce riscuri aduce în timp, ce este greşit sau corect în tratamentul ei medicamentos, care e legătura hipertensiunii cu inima sau cu colesterolul etc.

Am anihilat legende, am anulat idei greşite, m-am luptat zâmbind cu ignoranţa, astfel încât, la această oră, rarisim în Hăşmaş ai putea găsi un hipertensiv neidentificat, şi/sau necontrolat. Majoritatea sătenilor îmi citesc blogul şi pagina de FB cu sfaturi medicale. A contat şi asta, în ultimii ani. Rar la noi casă fără calculator şi Facebook!

„Sunt unul dintre luptătorii activi împotriva abuzului de antibiotic în România”

CSÎD: La capitolul vaccinare antigripală, cum stau lucrurile la dumneavoastră la cabinet? Sunt interesaţi localnicii să facă vaccinul sau trebuie să duceţi muncă de lămurire cu ei?

Dr. Otilia Ţigănaş: Am vaccinat antigripal exact atât cât am primit vaccin. În jur de 200 de oameni. Mult sub cât am cerut. Un medic locuitor în sat cu deceniile e din gama „vaccinul sunt eu”. Oamenii cred în medicul lor. Şi atunci ieşi la drum şi strigi:

– O vinit vaccinu’ de gripăăă!! Toată lumea cu inima, tensiune, azmă şi diabet, la vaccin! Amu!

Zâmbesc. Normal că satirizez niţel, dar nu-s foarte departe de realitate. Mai demult, când încă nu dumirisem mămicile cu vaccinările sugarilor (azi suntem deja lămurite şi fără probleme), am mizat, ca în jocul seducţiei, pe cartea misterului inabordabil. Chemam sau sunam pe rând mămicile şi le ziceam că nu am decât două vaccinuri, n-au ajuns la toţi, şi le spun un mare secret şi le fac un mare favor personal să le vaccinez copilul, dar să „nu mai zică la nimeni”, că „nu ajunge la toţi”. Şi aşa reuşeam să vaccinez zece. Inducând nevoia de luptă, nicidecum că avem vaccin din plin şi abia aşteptăm să vină. Fructul oprit. Vinde!

CSÎD: Suntem în plin sezon gripal, chiar avem declarată epidemie de gripă. Aveţi în grijă acum pacienţi care s-au îmbolnăvit de gripă?

Dr. Otilia Ţigănaş: Nu am avut nici în acest sezon (nu încă) şi de fapt niciodată cazuri clinice REAL compatibile cu gripa, desigur nici cazuri confirmate. Deci am gestionat sezoanele aferente ca epidemii virale banale. Sunt unul dintre luptătorii activi împotriva abuzului de antibiotic în România, a administrării de antibiotice în afara protocoalelor, în afara medicinei bazate pe dovezi şi a logicii clinice.

Sursa foto: Facebook

Din acest motiv, epidemiile virale sezoniere, la mine curg fără ACZ= „Augmentin-Cexyl-Zinnat”. ACZ este, pentru mine, prototipul sinonimiei păguboase dintre febra virală şi abuzul de antibiotic. ACZ la strănut, tuse şi obstrucţie nazală iarna este prototipul muncii noastre fără ghiduri, bazate pe „simţăminte”, nu pe dovezi, pe experienţe proprii vechi, dar neactualizate, sau, invers, pe senzaţia de experienţă a începătorului, deşi ea nu există încă. Inclusiv ziua de azi, când scriu, n-am avut (încă), în parohia mea, nimic comun nici cu COVID19.

„Câteodată, săteanul, sătul de mutra mea, vrea la oraş să-şi cheltuiască banii cu doctori, alţii decât mine.”

CSÎD: Se spune că medicul de familie de la oraş dă trimiteri pe bandă rulantă la psihiatrie, pentru că sunt mulţi orăşeni cu anxietate şi depresie, pe când cel de la sate nu mai pridideşte cu trimiterile la cardiolog. Aşa să fie?

Dr. Otilia Ţigănaş: Eu dau extrem de puţine trimiteri, în general. Iar când le dau, sunt riguros justificate. Consultaţiile de specialitate sunt, cam toate, programate de mine, dezvolt detaliat (şi logic clinic) motivul trimiterii, uneori la telefon. O fac, chiar şi atunci când omul vrea musai să-şi cheltuiască la oraş banii, pentru „toate analizele” şi doctori din spitale/policlinici.

Cred că specialistul e ajutat, dacă deţine această informaţie, după cum e ajutat şi dacă punctez ce e important şi ce mă derutează în evoluţia trimisului. O fac, fiindcă am identificat, fără ipocrizie sau false orgolii, această posibilă nevoie a săteanului. Care, câteodată, sătul de mutra mea, vrea la oraş să-şi cheltuiască banii cu doctori, alţii decât mine. Cam ca fetele tinere la shopping la mall, când vor să se binedispună.

Iar săteanul meu cronic, cu cât e mai bine monitorizat/tratat acasă (eu fac EKG, analize de laborator, am contract de colaborare cu doi internişti care vin în sat pentru ecografie şi consult interne în sistem privat), deci cu cât sunt mai urmăriţi cronicii mei, cu cât le fac mai multe economii rezolvându-i acasă, cu atât mai mult au chef şi energie şi bani de spart „la privaţi” la oraş. Iar eu îi ajut, cu două ţinte: 1. veghez să nu fie prinşi în vreo suveică şi să revină acasă chiar faliţi, fiindcă greul va fi al meu şi 2. dacă tot sunt puşi pe cheltuit, măcar s-o facă cu folos, iar informaţia să ajungă la mine.

O subgrupă importantă a acestei categorii cu spartul periodic de bani la oraş sunt copiii de la oraş. Pattern este fiul care are ceva venituri, nu-i nici Becali, dar nici caz social, nu-şi face timp de părinţi câte-un an, n-are habar de munca mea tenace, apoi, brusc, mânat de hipersentimente, îl îmbarcă pe tata hipertensiv şi pilangiu în Merţanul second şi îl duce la o policlinică privată la Arad, care-i face „de toate”, ca o şaormă XXL.

Astfel, fiul şi-a achitat conştiinţa încărcată de absenţă, o mulţumeşte pe mama, iar tata va vedea că are un copil iubitor, care se interesează de el. Niciunul nu-i rău-voitor, de fapt. Tata revine acasă fără documente medicale (normal!), munca mea de un an e praf, fiindcă vechea schemă – simplă, învăţabilă şi rezonabilă ca preţ – a fost modificată inutil, tata încurcă apoi cutiile, încurcă hârtiile, şi-a uitat cardul la băiat, nu-i ajunge pensia pentru compensata de luna viitoare, care brusc a devenit de fiţă, iar fiul nu mai face cinste cu reţeta lunară cum o făcuse când l-a dus la oraş.

Tata foşneşte lângă teracota din cameră trei pungi cu boabe de la patru doctori privaţi şi zice că nu le mai ia fiindcă-i fac tare rău, dar de fapt i-e milă de bani, iar după două săptămâni se reapucă de pilit la butic în centru, aşa că nu mai ia de niciunele. Mama, văzând că totul a fost degeaba şi că tata iar e băut, face atac de panică somatizat, îl sperie pe tata chemând 112, caz interpretat greşit în UPU spital Ineu, fiindcă urgentistul nu deţine toată această succesiune de fapte… continuaţi voi scenariul. Iar dacă fiul nu-i făcea bătrânului „toate analizele” sărind peste mine, era MULT mai bine.

Sursa foto: Facebook

Bun. Ca să ajung aşa cum sunt azi cu comuna, am luat bucată cu bucată toţi fiii din această subgrupă, de îndată ce-i identificam. L-am sunat pe fiecare, l-am invitat la mine să vorbim. Asta ULTERIOR epopeei, nu în timp ce sau în loc de. S-au şocat văzând ce cabinet am, ce dotări, „Vaaai dar nu mai e dispensarul cum a fost când eram eu copil!”. „Nu. Nici eu nu mai sunt copil. Glumesc! Am investit mult, acum pot face aproape orice, aici. Am vrut să vedeţi ce am.” 

Le-am expus (conform unei elementare reguli de marketing) care sunt avantajele lor în a comunica întâi cu mine în problemele tatei, nu direct cu „privaţii din Arad”. Şi astfel mi-au devenit rapid, din străini tăcuţi, cei mai înfocaţi „fani”.

Unul dintre ei şi-a adus nişte prieteni de la Arad ca să-şi facă la mine „toate analizele”, că oricum vine sâmbăta asta în sat la părinţi, iar la mine-i mai frumos şi mai ieftin decât la Arad.

În cazul cheltuitorilor fanatici la orice uşă cu cruce, cea mai mare greşeală e să nu-i laşi. Să le explici că n-are rost sau să te simţi ofensat că te subestimează ca medic. Nici vorbă! Nu-i despre tine, e despre ei, angoasa sau nevoia lor. Ca o actriţă care îşi cumpără a douăzecea rochiţă mov. N-o vei lămuri că mai are nouăsprezece, ci i-o arăţi pe a douăzecea, expusă la magazinul tău. Şi rezultă win-win!

Măsura prezenţei mele acolo, a răbdării şi a marketingului corect, e că azi majoritatea pacienţilor care revin din spital sau care au o compensată de la alt medic trec întâi pe la mine ca să le confirm că-i OK, că pot lua acele medicamente.

Cred că este apogeul încrederii pe care o poţi obţine, ca medic de familie, în rural. Este un Oscar/covor roşu. Să vină săteanul să te întrebe dacă-i bine ce a zis cardiologul din Timişoara… Însă, ca să obţin Oscarul, am filmat 20 de ani, mii de filme aruncate la gunoi. Şi nu m-am zgârcit la aparatura pentru filmat, calitatea actorilor, a regizorului, scenografie, decoruri, afişe cu filmele.