Kinetoterapia, vindecare prin mişcare

Recunosc că am privit-o tare superficial până când nu m-am lovit de ea. Spunem adesea despre kinetoterapie că este “mişcare uşurică şi nişte masaj” şi habar nu avem ce minuni face până ce nu le simţim pe pielea noastră. O „păţită” vă invită la un articol pe această temă, pe limba tuturor, cu precizările unui bun specialist.

Când am dat prima oară cu ochii de Marius Ivaşcu, asistent universitar, fiziokinetoterapeut principal în Bucureşti, am avut nevoie de 25 de secunde să îmi schimb părerea despre kinetoterapie.

Profesorul de la care mă aşteptam să facă nişte exerciţii simpluţe, ca de final de program, era înconjurat de mulţi pacienţi încă ţintuiţi în scaune cu rotile – spun încă pentru că medicul de care vă vorbesc este un încăpăţânat care nu renunţă la luptă – şi de alte cazuri extrem de grave.

Recomandări

Sportul: o mulţime de beneficii pentru sănătate

Faceţi mişcare pentru sănătatea creierului şi stimularea memoriei!

Lucra, incredibil de calm şi cald, cu fiecare în parte, şi nici pe mine nu m-a lăsat să plec în 10 minute, cum mă aşteptam. 70 de minute, zi de zi, nu m-a lăsat să mă mai vait de coloană şi m-a pus la muncă. Acum, când vă scriu articolul, tocmai am alergat, fără dureri, 20 de minute (ca să înţelegeţi performanţa, trebuie să ştiţi că înainte de tratament nici nu puteam călca).

Am fost un caz relativ uşor pentru profesorul Ivaşcu, cel care şi-a văzut menirea în a-i sprijini pe cei suferinzi, dar m-a impresionat atât de tare, încât l-am ales să vă „împrietenească” cu acest domeniu cam necunoscut multora.

Pe înţelesul tuturor, ce este kinetoterapia?

În mod uzual se traduce ca fiind terapia prin mişcare, de fapt această terapie este utilă atât în recuperarea afecţiunilor locomotorii, cât şi în tratarea unor afecţiuni ale organelor interne, boli cardiovasculare, respiratorii, metabolice şi chiar digestive.

Se ştie, de exemplu, că efortul fizic controlat poate reduce valorile tensiunii arteriale în hipertensiunea arterială sau poate reduce valorile diabetului zaharat. Kinetoterapia stimulează resursele de adaptare ale organismului printr-un stres reprezentat de exerciţiul fizic controlat şi bine dozat.

Kinetoterapia, cheia recuperării

Majoritatea pacienţilor cu care lucrez sunt din zona afecţiunilor neurologice, mai exact accidente vasculare, traumatisme cranio-cerebrale sau vertebro-medulare – sunt pacienţi care în urma acestor traumatisme au rămas cu nişte dizabilităţi majore, mai exact cu incapacitatea de a-şi mişca o mână şi un picior sau numai picioarele, pacienţi pentru care principalul obiectiv este recâştigarea funcţiilor motorii ca să se poată descurca zi de zi.

Cheile reuşitei sunt dăruirea şi o cât mai bună cunoaştere a cazului cu care te confrunţi, adică să cunoşti multă patologie şi foarte multă psihologie.

Dar cele mai dificile dosare medicale de care v-aţi ocupat? Care a fost cea mai mare reuşită? Poate şi cel mai mare regret…?

Nu m-am gândit niciodată care este cea mai mare reuşită sau cel mai dificil caz. Îmi vine acum în minte cazul unui bărbat tăiat de tren, cu amputaţii de membre superioare şi inferioare, traumatism cranio-cerebral şi cu hemipareză pe partea rămasă întreagă. Ne-a trebuit (mie şi colegilor) mai mult de un an pentru a-l ajuta să aibă un mers cât de cât satisfăcător, asta şi cu ajutorul intervenţiilor de protezare.

Cea mai mare reuşită cred că este fiecare final de zi în care sunt mulţumit că mi-am ajutat pacienţii să se simtă mai puţin bolnavi şi mai încrezători în şansele lor de vindecare! Cel mai mare regret rămâne lipsa aparaturii specifice de recuperare care m-ar fi ajutat să obţin rezultate mai rapide şi, poate, şi mai bune.

Secţiile de recuperare medicală sunt pline de tineri, am constatat. De ce credeţi că se întâmplă asta? Suntem mai neatenţi – la ştranduri, la volan, mai inconştienţi – lăsăm afecţiunea să se agraveze pe motiv că ne vom vindeca noi…? Ce credeţi?

Principalul motiv ar fi nivelul tehnologic la care am ajuns, în care tinerii sunt tentaţi să folosească aparate sofisticate pentru deplasare sau pentru distracţii (tiribombele, de exemplu). Un alt plan de discuţie ar fi nivelul la care s-a ajuns în secţiile de terapie intensivă, în care sunt tot mai multe cazuri de pacienţi cu şanse mici de supravieţuire care reuşesc să fie reanimate. Şi să nu uităm viaţa socială trepidantă, care ne expune unui stres cronic prelungit, stres care este în legatură cu bolile cardio-vasculare, boli ce dau naştere cel mai frecvent accidentelor vasculare (AVC-urilor).

Apropo de acestea, există foarte multe cazuri de accidente vasculare cerebrale, la vârste, la fel, din ce în ce mai fragede. Ce ne puteţi spune despre cauzele lor, dar şi despre şansele de recuperare?

Kinetoterapia, recomandată după un accident vascular

Din nefericire, în ultimii ani a scăzut media de vârstă a pacienţilor cu AVC-uri, tinerii reprezintă un procent destul de important. Cred că alimentaţia proastă de tip fast-food sau junk-food, expunerea la stresuri prelungite, folosirea în exces a telefoniei mobile şi a tehnologiei în general, calculatoarele etc. toate conduc la o viaţă sedentară care ne expune mai mult – şi care ar putea să reprezinte un factor de risc.

Din fericire, tinerii au un potenţial de recuperare ceva mai mare – în primul rând este factorul “vârstă“, ei au mai mult timp la dispoziţie să se recupereze, iar în al doilea rând capacităţile lor cognitive le permit o învăţare rapidă, pentru că până la urmă tot procesul de recuperare este un proces de învăţare sau de reînvăţare a diverselor abilităţi pierdute în urma accidentului vascular.

Cât de departe suntem în spitalele din România de ceea ce se numeşte în străinătate kinetoterapie?

Kinetoterapia a cunoscut o dezvoltare destul de importantă în ultimii ani şi în România. La nivel de cunoaştere, de pregătire, recuperarea medicală se situează destul de bine în comparaţie cu ţările din vestul Europei. Din punct de vedere al tehnologiei suntem în urmă. Dar, din fericire, compensăm aceste deficienţe prin mai multă imaginaţie şi ingeniozitate.
 
Ce ne dăunează cel mai tare în zilele noastre, desigur, în afara accidentelor tragice care ne trimit la recuperare: sedentarismul şi statul o veşnicie la birou sau sportul făcut după ureche în săli în care nu ne prea supraveghează nimeni?

Sedentarismul este pe primul loc, majoritatea activităţilor actuale sunt activităţi în care ai nevoie doar de un calculator. Uităm să ne mişcăm din oră în oră, aşa cum ar trebui. Un alt aspect ar fi neglijarea activităţilor sportive – majoritatea elevilor din gimnaziu şi liceu sunt scutiţi medical la orele de educaţie fizică. Lipsa unei activităţi fizice într-un cadru organizat poate fi cauza unor probleme serioase de sănătate, cu afectarea gravă a coloanei vertebrale. Şi extrema cealaltă este dăunătoare, atunci când vrem să facem sport şi mergem în săli de fitness care în unele situaţii nu au expertiza necesară ca să ne poată consilia atunci când avem probleme la limita patologicului.

Kinetoterapia, bună pentru coloană

Acum aş vrea o perspectivă a unui specialist asupra unui subiect atât de întors pe toate părţile – cât de mult rău ne fac 5,10, 20 de kilograme în plus când ne referim strict la binele coloanei şi al altor elemente vizate şi de kinetoterapie?

Coloana vertebrală este suportul nostru, este structura care ne sprijină şi care este afectată în primul rând atunci când abordăm poziţii vicioase sau atunci când o împovărăm cu kilograme în plus. Toate aceste kilograme nu se distribuie uniform la nivelul corpului.

Cu ceva cunoştinţe elementare de fizică am putea să ne imaginăm ce se întâmplă atunci când trebuie să ne aplecăm şi când se creează o pârghie care amplifică fiecare kilogram pe care îl avem în plus de câteva ori.

Greutatea în plus afectează nu numai coloana vertebrală, dar şi celelalte articulaţii importante ale membrului inferior, şold, genunchi. Articulaţiile intervertebrale de la nivelul coloanei sunt cele mai afectate deoarece solicitările la nivelul trunchiului sunt mai dese chiar şi în cazul sedentarilor: ca să se aplece după un obiect sau să transporte o greutate este un lucru uzual, cotidian.

Concluzionând pot spune că aceste kilograme în plus afectează cu siguranţă coloana vertebrală, nu trebuie să faci un sport anume pentru a produce o uzură la nivelul coloanei.

Kinetoterapia: despre elongaţii şi electrostimulare

Împrieteniţi-ne puţin cu câţiva termeni din recuperarea medicală – ce presupun şi când se fac elongaţiile, care e rolul eletrostimulării?

Scopul elongaţiei este de a mări spaţiile dintre două vertebre şi, în acest mod, de a mări spaţiul prin care ies rădăcinile nervoase din măduva spinării. Elongaţiile sunt indicate când avem deteriorate discurile intervertebrale şi rădăcinile nervoase sunt “pensate” în spaţiul dintre două vertebre.
Electrostimularea constă în folosirea unor stimuli electrici în mai multe scopuri: fie analgezic, de reducere a durerii, fie cu scopul menţinerii sau creşterii masei musculare în situaţii în care musculatura este atrofiată din cauza lipsei mişcării ca urmare a unei imobilizări prelungite, de pildă.

Cât de important este masajul într-o recuperare medicală – noi suntem obişnuiţi să îi punem eticheta de relaxare sau tratament anticelulitic, dar rolul lui este extrem de mare în kinetoterapie, nu?

Masajul este aliat de nădejde în acest proces de recuperare, el pregăteşte practic terenul pentru o activitate fizică, cât mai eficientă în scopul terapeutic urmărit. Prin masaj reuşim să creştem fluxul sangvin în muşchii şi structurile periarticulare care vor fi întrebuinţate în timpul efortului fizic, deci în timpul kinetoterapiei.

Am putea să vorbim aşadar de un rol trofic (de hrănire). La sfârşitul efortului fizic masajul poate fi unul de relaxare care să ajute la eliminarea produşilor de catabolism din ţesuturi şi la o relaxare mai bună a fibrei musculare în scopul refacerii ei post-efort.

Lucraţi cu cazuri considerate de necunoscătorii domeniului – şi uneori chiar şi de cunoscători – imposibile. Cum faceţi să vă menţineţi speranţa şi, cel mai important, să o aprindeţi în pacient?
 
În primul rând, atunci când abordez un pacient nou îmi propun să nu îmi anulez şansele ca şi kinetoterapeut, mă gândesc că fiecare pacient are şansa lui şi că noi, kinetoterapeuţii, suntem doar nişte mijlocitori care ajutăm pacientul să se vindece, nu noi îl vindecăm.

Eu cred că şansele de recuperare pot fi într-o oarecare măsură cuantificate, adică putem da un prognostic asupra recuperării în funcţie de diagnostic, de natura leziunii, însă, din experienţă, am observat că e bine să păstrezi un ton cât mai optimist pe care să poţi să îl transmiţi mai departe bolnavului.

Dacă eu în calitate de kinetoterapeut am convingerea că pacientul este irecuperabil, indiferent de cât de convingător şi de încurajator aş încerca să fiu cu pacientul, niciodată nu aş putea să îl mint frumos, iar actul medical ar avea de suferit.

Care este cel mai mare vis profesional al kinetoterapeutului Marius Ivaşcu?

Să am un laborator de biomecanică în care să pot să fac cercetare în adevăratul sens al cuvântului. Nu este un ţel de neatins, ne gândim şi lucrăm la acest vis, având speranţa ca într-un viitor apropiat, să ajungem ca prin tehnologie avansată să le dăm o mână de ajutor celor aflaţi în suferinţă.

Până atunci, profesorul Ivaşcu, care s-a ocupat de afecţiunile multor persoane publice, cu care însă nu „defilează”, schimbă vieţi la Institutul Naţional de Recuperare Medicală, dar şi la cabinetul său, împreună cu Mariana Cojocaru, o asistentă cu inimă de aur, pe care nu aveam cum să nu o pomenesc.

www.ivakinetic.ro