Neuronii-oglindă: ce sunt şi cum ne ajută în viaţă

În anul 1996, în urma unui experiement realizat în Italia, o echipă de cercetători a descoperit un grup de neuroni, denumiţi neuronii-oglindă. Aceştia ne ajută să realizăm un soi de simulare într-o realitate virtuală a acţiunilor celeilalte persoane, astfel încât să putem da un înţeles comportamentului altor persoane, să le înţelegem felul de a gândi, de a simţi, să le intuim acţiunile şi să empatizăm cu ei.

 

Psihologul Laura Maria Cojocaru, care a studiat comportamentele oamenilor şi din această perspectivă, este de părere că ”neuronul-oglindă” este pentru psihologie ceea ce este ADN-ul pentru biologie. Mai exact, un fel de celulă de bază a comportamentului uman. Totodată, specialistul afirmă că atunci când ne imaginăm în detaliu că facem o anumită activitate, abilitatea nu se pierde în timp, ci se menţine intactă, iar existenţa neuronilor-oglindă s-a demonstrat, în practică, că influenţează cel puţin trei aspecte ale vieţii noastre.

Empatia. Printre primii specialişti în neuroştiinţă care au studiat legătura neuronilor-oglindă cu abilitatea oamenilor de a simţi empatia este dr. Daniel Siegel. Potrivit cercetărilor, empatia ţine destul de mult de biologie şi moşternirea genetică, însă aceasta poate fi exersată şi crescută.

 

“Cercetările de imagistică au arătat că, în timp ce observăm comportamentul şi deducem starea emoţională a altor persoane, în creierul nostru sunt activate aceleaşi structuri neuronale care sunt activate atunci când trăim noi înşine situaţiile, respectiv acele emoţiile legate de acestea. Empatia este acea capacitate a unui individ  de a se pune în “papucii” cuiva, de a înţelege starea emoţională a celuilalt, de a percepe ceea ce percepe celălat,  deci, parţial, starea interioară a unei persoane, este creată prin empatie şi în noi înşine. Empatia are o mare importantă în reglarea comportamentului, deoarece oamenii nu ar putea colabora eficient dacă nu s-ar adapta la starea emoţională a celor din jur, iar neuronii – oglindă au rolul de a acorda trăirile proprii cu cele ale altor persoane”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

 

Conştiinţa de sine. Într-un eseu scris pentru Fundaţia Edge în 2009, Vilayanur S. Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului şi Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, spunea că: “Cred de asemenea că aceşti neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni ci pot fi îndreptăţi către interior ca şi cum am crea o reprezentare de ordinul doi sau o meta-reprezentare a proceselor propriei minţi. Această ar putea fi baza neuronală pentru introspecţie”, oferind astfel o explicaţie teoriei sale conform căreia neuronii-oglindă ne-ar putea oferi baza pentru conştiinţa de sine. “Această perspectivă expusă de omul de ştiinţă Ramachandran ne arată că suntem conectaţi şi că nu există un „eu“ independent, separat, inspectând lumea sau inspectând alte persoane şi că nu există o diferenţa reală între conştiinţa personală şi conştiinţa altcuiva”, afirmă specialistul.

 

”Mesajul” transmis peste generaţii. În special în copilărie, neuronii-oglindă au o importanţă mare, deoarece cu ajutorul lor învăţăm foarte repede în primii ani de viaţă să zâmbim, să plângem, să arătăm disconfort, să cerem ajutorul etc., comportamente şi norme ale familiei şi grupurilor din care facem pare.

 

“Apariţia neuronilor-oglindă lor la nivelul cortexului cerebral i-a permis omului să înveţe rapid prin imitare, reprezentând modalitatea prin care noi absorbim informaţia iar apoi o proiectăm şi o răspândim din nou în lume prin propriile noastre abilităţi. De aceea putem spune că neuronii-oglindă sunt responsabili pentru evoluţia noastră. Influenţa neuronilor-oglindă se pot observa cel mai bine la nou-născuţi care sunt puternic înzestraţi cu acest system de imitare şi învăţare, aceştia observând în detaliu comportamentul adulţilor şi practicându-le în mod automat. În primii ani de viaţă şi implict de dezvoltare, copilul se află într-o relaţie simbiotică emoţională cu mama lui, în urma căreia culege tot felul de informaţii prin intermediul neuronilor oglindă. Prin oglindire, practic acesta are acces la informaţiile furnizate de toţi strămoşii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informaţiile din cadrul familiei extinse. Astfel, copilul îşi construieşte fundaţia structurii sale emoţionale care va stă la baza dezvoltării sale ulterioare. Copilul devine prin imitare oglinda emoţiilor vechi şi noi, ale durerilor vechi procesate sau neprocesate, ale mamei în primul rând, şi ale părinţilor şi/sau educatorilor săi în general”, conchide specialistul.