Vitiligo – cauze, tipuri clinice, simptome şi tratament

Vitiligo este o afecţiune dermatologică ce se caracterizează prin dispariţia melanocitelor dermice (celulele care produc melanina, pigmentul care dă culoare pielii) şi prin apariţia unor pete (macule) hipopigmentate (albe), cu margini definite care cresc în dimensiuni, pot conflua şi afecta întregul tegument.

Apare la 1 % din populaţie şi afectează în mod egal ambele sexe.  Debutul bolii se produce de cele mai multe ori în copilărie sau adolescenţă . 

Leziunile se localizează cu predilecţie în axile, feţele de extensie ale membrelor, la nivelul organelor genitale externe, în regiunile fotoexpuse şi zonele periorificiale (peribucal, periocular). Firele de păr de la nivelul leziunilor sunt de obicei decolorate.

Recomandări

Cum obţii un ten fără pete şi piele înroşită

Cum scapi de petele maronii de pe faţă?

Medicul dermatolog Proca Ancuţa explică pentru CSID cum se manifestă această afecţiune şi care sunt factorii ce o favorizează.

Tipuri clinice de vitiligo

Vitiligo de tip A, nonsegmental sau simetric.  Acest grup cuprinde formele de vitiligo acrofacial (la nivelul feţei, scalpului, mâinilor, picioarelor şi degetelor ), vitiligo al mucoaselor (leziuni localizate pe mucoasele genitale sau orale), vitiligo generalizat (afectează aproape orice parte a corpului, cu leziuni simetrice), vitiligo universal ( cea mai extinsă formă, afectează 80-90 % din tegument ) şi vitiligo mixt .

Vitiligo de tip B, segmental, care poate afecta una sau mai multe părţi ale corpului. Forma unisegmentală este cea mai obişnuită şi se manifestă clinic prin apariţia unor macule albe, pe o singură parte a corpului, care respectă linia mediană. Mai puţin frecventă, afecţiunea poate afecta două sau mai multe segmente şi poate avea o distribuţie bilaterală.

În general, nu este asociază cu alte boli autoimune şi tinde să aibă un debut precoce şi o progresie mai rapidă, comparativ cu vitiligo nonsegmental. Leucotrichia (prezenţa firelor de păr decolorate) este, de asemenea, obişnuită în vitiligo segmental şi indică un răspuns slab la fototerapie şi la tratamentul clasic .

Stadiile bolii 

Stadiul I, în care are loc rarefierea melanocitelor epidermale (din piele), dar conservarea celor foliculare (din firele de păr).

Stadiul II, cu dispariţia melanocitelor epidermale, dar conservarea celor foliculare.

Stadiul III, cu dispariţia melanocitelor, atât din epiderm, cât şi din foliculii piloşi.

De ce apare vitiligo?

Vitiligo este o afecţiune cronică, cu predispoziţie multifactorială şi cu factori declanşatori multipli. Cauza acestei boli nu este pe deplin elucidată, însă există mai multe teorii legate de posibilele cauze ale acestei afecţiuni, teorii care nu se exclud reciproc, ci se completează:

Predispoziţia genetică – până la 38% dintre cazurile de vitiligo. Persoanele care au cazuri de vitiligo în familie au un risc de 4,5 ori mai mare de a dezvolta la rândul lor această afecţiune.  În urma studiilor, s-a descoperit că  vitiligo apare mai frecvent la persoanele cu HLA-B12 , HLA-B13 şi HLA-BQ4.

Teoria autoimună – susţinută de descoperirea anticorpilor antimelanocitari şi a unor anomalii imunitare. Pacienţii cu vitiligo prezintă un risc mai mare de a dezvolta şi alte boli autoimune, cum ar fi tiroidita Hashimoto, boala Basedow – Graves, boala Addison, anemia Biermer, diabet zaharat insulino-dependent, alopecia areată etc.

Teoria stresului oxidativ – s-a demonstrat că pacienţii cu vitiligo au un nivel scăzut de catalază, care are rol în apărarea antioxidantă.

Procesul de apoptoză (moarte celulară)  – cercetatorii au demonstrat că dispariţia melanocitelor de la nivelul foliculilor piloşi din regiunile depigmentate se datorează apoptozei (moartea celulară) proces controlat de echilibrul dintre proteine. Pacienţii cu vitiligo prezintă un deficit de apărare antioxidantă şi nu pot contracara stresul oxidativ extracelular , iar radicalii liberi de oxigen activează astfel proteinele proapoptotice,  rezultând astfel apoptoza melanocitelor .

Teoria enzimatică – pacienţii cu vitiligo au un deficit enzimatic, care împiedică producerea tirozinei, necesară în procesul de melanogeneză.

Teoria neurală – melanocitele au capacitatea de a comunica cu sistemul nervos, aşa că este binecunoscut faptul că stresul este un factor declanşator în vitiligo, fapt ce susţine această teorie a implicării neurale şi a neuromediatorilor (adrenalina, noradrenalina) .

Melanocitoragia transepidermală – în cazul  pacienţilor cu vitiligo generalizat, studiile relevă o pierdere transepidermală cronică a melanocitelor.

Tratamentul pentru vitiligo

Vitilogo este o afecţiune cronică. De obicei, debutul brusc este urmat de o perioadă de stabilitate sau progresie lentă. Aproximativ 30% dintre pacienţi  prezintă o repigmentare a anumitor zone, în special celor fotoexpuse, dar care este posibilă doar în vitiligo stadiul I, iar în vitiligo stadiul II o repigmentare parţială, punctiformă.

Răspunsul la tratament se instalează lent. Abordările terapeutice pentru vitiligo pot fi:

• Fotoprotecţia, care are rolul de a preveni arsurile zonelor depigmentate, dar şi limitarea bronzării tegumentului normal pigmentat, care ar duce la o evidenţiere mai mare a petelor de vitiligo .
• Camuflarea cosmetică, cu ajutorul unor creme pigmentate care vor ascunde maculele albe. 
• Tratament local cu glucocorticoizi topici şi monitorizarea pacienţilor pentru a indentifica la timp efectele adverse ale acestei terapii topice, precum atrofia sau apariţia telangiectaziilor .
• Tratamentul local cu inhibatori de calcineurină, tacrolimus şi pimecrolimus, expunerea la lumina naturală, fototerapie UVB.
• Fotochimioterapie topică.
• Laser excimer, cu rezultate bune la nivelul feţei.  
• Gel sau comprimate care contin enzime cu rol antioxidant.
• Suplimentarea cu L-fenilalanina, un aminoacid esenţial, precursor al tirozinei, din care se formează melanina şi care poate fi administrat  pe cale generală ( 50 mg/kg corp/zi ). A dat rezultate împreună cu fototerapia, ceea ce a adus la o repigmentare a 60 % dintre leziuni.

În vitiligo generalizat se poate recurge la corticoterapie, care poate fi eficace pentru 70 % dintre cazuri, după 4 luni de tratament, fotochimioterapie sistemică şi expunerea la soare sau UVA artificiale, în cabine speciale de fototerapie.

Minigrefele autologe şi transplantul de melanocite autologe au avut rezultate favorabile în cazurile de vitiligo segmentar.

În cazul pacienţilor cu vitiligo generalizat se poate opta pentru depigmentarea zonelor de tegument pigmentat  cu cremă cu mono-benzil-eter de hidrochinona, pentru a se obţine o culoare unică a pielii şi pentru a nu se mai observa diferenţa de culoare dintre zonele decolorate şi cele normal colorate.