8 Martie, Ziua Femeii: „Ce fel de mama mi-as dori sa fiu?”

„Draga doamna psihoterapeut, va scriu in legatura cu copilul meu, ce are aproape 16 ani, si de ceva timp simt ca-i schimbat total.

Nu imi vorbeste, nu ma priveste, nu ma asculta. S-a transformat intr-un strain ce parca ma uraste. Tot ce a fost odata intre noi s-a rupt si simt ca am pierdut. Odata cu pierderea lui, am pierdut si mama din mine, si mama ce mi-as fi dorit mereu sa fiu! Nu cred ca exista vreo mama care sa nu-si fi pus cel putin o data intrebarea: „Oare sunt o mama buna?”

Indiferent de cat de mult ne-am fi dorit statutul de mama, indiferent de cat de mandre suntem de propriile progenituri, indife­rent de cat de mult am reusit in acest rol, exista situatii, clipe, momente cand ne indoim de reusita job-ului de „mama” .

Recomandări

4 secrete ale comunicării perfecte cu copilul

Cum convingem copiii să se îngrijească?

Fiind martie, ma ancorez fara sa vreau in amintiri legate de propria-mi copilarie, amintiri despre Martisorul facut de mine doar pentru mama, despre felicitarea confectionata obligatoriu in ora de lucru manual tot pentru ea, despre fotografii portret in uniforma (pe bani destui) ce se voiau a fi cadouri universale de 8 Martie…

Imi amintesc de mama mea si uit pentru o clipa ca acum sunt la randu-mi mama si brusc mi-e dor de ea, o vreau si o inteleg mai mult decat oricand. Acum, cand rolurile s-au schimbat, cand eu sunt mama, cand eu sunt cea care zice „Nu”, cea care nu-nte­lege, cea „demodata” si „absurda”, mama ce am jurat sa nu fiu niciodata… intreaga viziune asupra proprie-mi copilarii capata alt sens.

Acum, cand ma lovesc de vesnicul refuz al copilului meu de a intelege ce-i vorbesc, cand e complet absent sau tot ce spun nu are nici efect, nici consecinta, cand viata lui si viata mea sunt doua paralele care se intalnesc eventual, doar la o cina… acum o inteleg pe mama.

Ce am facut sa ajung aici? Ce s-a intamplat cu el? Ce s-a intamplat cu mine? Unde s-a rupt si unde ne-am pierdut? Cand ne vom regasi? Si de ce nu am inteles-o niciodata pe mama? Si de ce copilul meu nu ma intelege in ce-i spun? Poate ca e adolescenta lui ce il indeparteaza de mine? Poate ca e maturitatea mea ce ma indeparteaza de el? Poate nu e nici una din aceste cauze. Sau poate ca sunt toate. Cert e ca imi e dor de el, de el acela care se uita la mine ca la salvatoarea lumii…

Si mi-e dor si de mama, cea care ma salva atunci cand la capatul drumului meu nu mai era nici o lumina. Poate ar trebui sa nu mai cer atat de multe copilului meu, sa nu ii mai spun ce sa faca si sa il las sa traiasca asa cum gandeste el, cum crede el, cum vede el lumea prin proprii lui ochi, asa cum mi-amintesc ca imi doream si eu la varsta lui, de la a mea mama. Dar mama n-a facut-o, nu m-a lasat. A fost mai bine, a fost mai rau, habar nu am! Si daca sa il las nu este bine?

Si brusc imi vin in minte 100 de-ntrebari: „Nu e bine dupa care standard?” Conform caror reguli? Sunt regulile mele bune? La urma urmei fiecare dintre noi simtim si gandim altfel. Si el e un om. Si nici eu nu mi-am „ascultat mama”. Si eu mi-am creat propriile reguli si razvratiri. Nu stiu… nu stiu ce e mai bine, nu stiu cum e mai bine. Si ce sa fac sau tocmai, ce sa nu fac? Nu stiu daca sunt mama careia ii pasa atunci cand ii impun „my rules” sau dimpotriva, as fi o mama buna, tocmai lasandu-l sa-si croiasca drumul propriu.
|
Nu stiu unde anume as fi fost azi, daca mi s-ar fi permis sa fac ceea ce am crezut candva ca-i cool. Stiu ca as fi fost, cu siguranta altfel! Si mai stiu doar atat: ca acum sunt mama si ca-i cel mai greu! Si ca imi vreau copilul inapoi!”

Pentru „stiinta” de a fi parinte nu exista manuale si nici nu se pot da retete. Ceea ce se dovedeste valabil intr-un caz, poate fi inutil in alta situatie. Dincolo de acest aspect, cel mai important este sa ne simtim multumite de noi insene si sa fim constiente de faptul ca am facut tot ceea ce depindea de noi pentru ca odraslele noastre sa creasca fericite si linistite. Daca ne facem in permanenta griji, vom ajunge sa fim cu adevarat stresate si de-abia atunci riscam sa facem, cu adevarat, greseli. Sa fii mama este, cu siguranta, cea mai complicata dintre meserii.

Nu te poti astepta la bonusuri sau laude. Este o munca grea, iar recunoasterea meritelor vine tarziu. Cat despre a fi o mama buna si mai ales o buna mama de adolescent este provocarea maxima cu care o femeie se poate intalni intr-o viata. Dar ce inseamna sa fii o mama buna, in sensul strict al cuvantului?

In nici un caz doar sa-ti hranesti si sa-ti imbraci copilul. Si nicidecum sa-l cicalesti, sa-l controlezi si sa-l „castrezi” in fiecare zi a vietii lui. Pentru a fi cu adevarat o mama buna, trebuie mult mai mult. Culmea este ca majoritatea mamelor sunt preocupate exclusiv de bunastarea si binele copilului.

Dar cate dintre noi, intr-adevar, reusim sa-i inlesnim, sa-i oferim copilului ceea ce cu adevarat are nevoie? De cele mai multe ori, exportam copilului nevoile noastre reale sau imaginare si acesta este poate cel mai mare rau pe care i-l producem, fara macar a-i anticipa consecintele. Trebuie avut in vedere in fiecare moment constiinta ca suntem primele si cele mai importante exemple pentru copiii nostri.

Astfel incat trebuie avut grija ce spunem, cum spunem, ce pareri avem si ce anume facem pentru adevaratele lor nevoi. Comportamentul parintilor fata de copii, dar si fata de cei din jur, precum si unele trasaturi de personalitate sunt transmise din generatie in generatie. La fel, sensibili­tatile psihologice ale parin­tilor ce se accentueaza in cazul copiilor, in situatii declansatoare (aschia nu sare departe de trunchi).

Ce inseamna sa fii o mama buna? Ce te transforma intr-un parinte rau? Toate intrebarile acestea au raspunsuri subiective. Fiecare are propria perceptie despre ceea ce inseamna sa fii un parinte demn de copiii tai, iar ceea ce este cel mai rau este faptul ca asteptarile si presiunea cea mai mare vin chiar de la tine ca mama, cu precadere in perioada adolescentei lor.

Societatea a creat un concept de “super-mama”: trebuie sa fii o femeie ingrijita, sa excelezi la birou, acasa sa fii mereu electrocasnica, sotul sa-ti fie multumit, copiii perfect educati si impecabil imbracati. Nimeni nu stie cine a creat aceste standarde, dar ne trezim adesea incatusati in chinul de atingere a lor. Toate aceste asteptari sunt nerealiste si coplesesc, ducand la sentimentul (eronat) de esec in rolul de mama.

Si apoi, micile neintelegeri cu copilul, care pot parea adevarate tragedii, isi vor schimba valoarea in timp. Trebuie stiut ca perceptia si implicit comportamentul copilului tau se vor modifica dupa o vreme si de aceea aceste neintelegeri de moment nu pot fi o masura a calitatilor tale materne.

Si-atunci vin si zic  ca si daca de multe ori oboseala isi spune cuvantul, uneori poate intervine indoiala, alteori poate sentimentul de inutilitate, daca sunt perioade ca aceasta, cand resimtiti din plin vinovatia si autoculpabilizarea ca nu ati reusit sau poate ca nu ati dat suficient, nu va speriati! Acestea sunt sentimente normale si mai ales trecatoare. 

Trebuie sa stim ca suntem mame cu adevarat bune, chiar daca se intampla sa avem si indoieli! Si sa nu uitam ca tot ce am sadit in ei, ca tot ce i-am invatat este acolo, in interiorul lor, si aceasta nu-i decat o perioada pasagera ce va sfarsi curand. Priviti-va adanc in ochi copiii, strangeti-i in brate si amintiti-va de voi copii si toate indoielile vor disparea! La multi ani tuturor mamicilor de adolescenti!